1.Cum s-au format cuvintele "inghetat" , "limpezit" si "niciun" ? 2.Explica rolul expresiv al folosirii punctelor de suspensie in structura "Drumurile..." . 3.Ce antonim are cuvantul "marunti"? 4. Explică semnificația structurii: „cerul era ziua de sticlă albastră și noaptea, de înstelată catifea fumurie.”
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
1.
înghețat = derivare cu sufixul „-t” (participiul verbului „a îngheța”)
limpezit = derivare cu sufixul „-t” (participiul verbului „a limpezi”)
niciun = compunere prin contopire „nici” + „un”
2.
În acest context, punctele de suspensie aduc o pauză psihologică, intenționată, a scriitorului, deoarece urmează un fragment contrastant în cadrul descrierii. Se trece de la peisajul liniștit, cu bursuci somnoroși și iepuri naivi, la peisajul sălbatic, cu „haite de lupi flămânzi”. Punctele de suspensie sunt menite a anticipa această schimbare, ele creează un moment de suspans.
În același timp, punctele de suspensie dau cititorului un răgaz, o pauză în lectură, și astfel posibilitatea de a-și imagina el însuși cum arată drumurile, în contextul descrierii citite până atunci. În funcție de imaginația cititorului, continuarea lecturii poate fi chiar mai contrastantă, aducând o emoție mai puternică, sau, dimpotrivă, cititorul se poate bucura că a „ghicit” ce urmează.
3.
mărunți ≠ măreți, bogați, stufoși
4.
Semnificația structurii „cerul era ziua de sticlă albastră și noaptea, de înstelată catifea fumurie” este de vreme rece, dar senină și calmă. Sticla este un obiect rece, iar culoare albastră accentuează această impresie. Culoare uniformă înseamnă că nu erau nori. Catifeaua este un material moale, confortabil, deci noaptea ne apare blândă. Fiind iarnă, ne putem imagina o noapte fără vânt, cu temperaturi potrivite, fără ger. Epitetul „înstelată” ne arată încă o dată lipsa norilor.
Explicație:
Fragmentul din romanul Uruma, de Zaharia Stancu:
„Cum era atunci Dobrogea?
Dobrogea, toată Dobrogea, era atunci de argint, de argint înţepenit, de argint îngheţat. Şi pământul părea pustiu şi mort. Bursucii dormeau ascunşi în bârloguri. Dropiile grase se piteau în nămeţii cât casa. Iepurii cu ochi naivi şi cu urechi veşnic ciulite rodeau tufişurile de mărunţi măceşi ai răzoarelor.
Drumurile...
Drumurile, câte se vedeau şi câte nu se mai vedeau, erau stăpânite de haite de lupi flămânzi. Vai de cel care s-ar fi încumetat să le străbată. [...]
Numai marea rămânea vie, neagră şi neînchipuit de sălbatică. Gemea şi vuia. Vuia a pustiu şi în pustiu. Vuia a singurătate şi a tristeţe şi poate şi a bucurie. [...] Niciun luntraş, niciun pescar nu îndrăznea să se avânte pe o mare atât de vitregă. Nici măcar când, limpezit uneori de nori, cerul era ziua de sticlă albastră, şi noaptea, de înstelată catifea fumurie.”