1. Precizati o caracteristica a vietii publice sau private din perioada contemporane.
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
Familia reprezintă nucleul vieţii private în comunism. Comuniştii au un cult pentru familia muncitorească, numeroasă şi fericită. Deşi divorţul este acceptat oficial, persoanele care divorţează nu sunt agreate de regim. În 1968 Ceauşescu semnează un decret care interzice avorturile în România, permiţându-le doar în anumite cazuri prevăzute de lege. Acest decret a contribuit la o creştere a populaţiei României, ajunsă în 1989 la 23 de milioane de locuitori. Viaţa privată, deşi aparent fără griji deoarece în regimul comunist statul asigură fiecărei persoane casă şi loc de muncă, este în realitate supusă la fel de fel de constrângeri. Toate statele comuniste au fost afectate de un dezechilibru economic marcat de o criză a alimentelor de bază. În anii ’80 în România uleiul, făina, zahărul şi pâinea se cumpărau doar pe cartele alimentare în care erau trecute numărul persoanelor din familia respectivă pentru ca fiecare să cumpere un număr limitat de produse. Alte alimente care nu se dădeau pe cartelă erau greu de procurat. Invadarea spaţiului privat de către stat s-a realizat prin ascultarea telefoanelor, citirea corespondenţei, urmărirea persoanelor considerate suspecte de către regim. Cea mai importantă constrângere era interzicerea călătoriilor în afara graniţelor statelor comuniste.
Viaţa publică era confiscată în totalitate de către stat. Regimurile comuniste nu permiteau manifestări de stradă, altele decât cele organizate sau controlate de partid. Ziua naţională (în România era 23 august) sau Ziua Internaţională a Muncii (1 mai) erau sărbătorite cu mult fast, prin manifestări regizate în cele mai mici detalii de oamenii regimului, în care indivizii erau nişte elemente de decor. Spaţiul public era invadat de statui, panouri şi afişe care glorificau regimul comunist. Manifestările culturale de orice natură erau cenzurate, urmărindu-se ca acestea să respecte ideologia partidului. Fiecare întreprindere, dar şi fiecare instituţie culturală avea un secretar de partid care se ocupa de propagandă, dar şi de cenzurarea oricăror manifestări libere. În România în anii ’50 s-a produs o rusificare a culturii şi o abandonare a valorilor naţionale, iar în anii ’70 s-a introdus o cenzură severă, care avea ca scop ca orice producţie culturală să respecte ideologia de partid. Astfel teatrele, televiziunea, radioul, toate ansamblurile culturale trebuiau să îşi prezinte producţiile culturale cenzorilor şi să le realizeze abia după ce primeau aprobare.