11. Realizeaza portretul lui moş Goriot, valorificând informațiile din fragment.
Răspunsuri la întrebare
Dupa obicei, Balzac a insistat, grijuliu, asupra portretului bătrânului negustor de paste făinoase, retras din lumea afacerilor si trăindu-şi ultima parte a vieţii în slinoasa pensiune de familie condusă de văduva Vauquer, microcosm al vieţii pariziene de mahala, din care îşi iau zborul nenumărate iluzii şi speranţe, pe care-l prezintă în mai multe etape. Aflăm întâi că el locuieşte într-una din cele mai proaste camere, la catul al trelea, plătind o chirie de mizerie şi privit fără prea mult respect de cei din jur… Câteva pagini mai târziu mai aflăm că locuia acolo de şase ani, dar că în timpul acelor ani situaţia lui materială se degradase simţitor.
La început, adică în 1813, ne precizează Balzac (acţiunea romanului se petrece în iarna anului 1819), era un om înstărit şi locuia la etajul întâi, într-un apartament de trei camere. Era bine îmbracat, ba chiar elegant ; un lanţ gros de aur se lăfăia pe o burtă „piriformă şi proieminentă’’ şi făcea perechea cu tabacheta masivă tot de aur; purta părul pudrat; toată persoana lui respira bună stare si mulţumirea de sine. Stia să se apere şi un cădea lesne în cursa măgulelilor. O aventurieră care încearcă să-l seducă fu respinsă cu hotărâre si discernământ şi i se plânse doamnei Vauquer: acest om, îi spuse, este ridicol şi neîncrezător; un zgârcit, un năuc, un prost, de la care un vă puteţi aştepta decât la neplăceri. Oricum, în acea vreme, şi în ciuda clevetirilor din spatele lui, ‘’domnul’’ Goriot era respectat. Situaţia lui înrăutăţindu-se, se mută întâi la catul al doilea, apoi la al trelea. Renunţă la coafor şi nu-şi mai pudrează părul; purta straie de proastă calitate; părea cufundat într-o stranie şi tristă visare; clevetirilor le urmară batjocurile: “domnul” Goriot a devenit “moş” Goriot, şi toţi râdeau de el.
Anastasie şi Delphine sunt fiicele lui Goriot, pe care acesta le înzestrase regeşte şi reuşise să le “plaseze” într-o lume mirifică cu mult deasupra celei în care trăise. Inţelegând avantajele material pe care le procură revoluţiile spiritelor îndrăzneţe, acceptase să fie preşedinte de secţiune în timpul marii revoluţi francize. Pe drumul acestei ascensiuni spre avere, putere şi fericire, cunoaşte însă durerea de a-şi pierde soţia. Echilibrul lui moral este zdruncinat. De aici inainte alunecă cu repeziciune pep anta pe care o pornise mai de mult şi pe care o vom numi a pervertirii. Ascultase doar de poftele lui, de lăcomia lui, şi alergase din success în success. Rămas singur, tată a două fetiţe firave şi stăpân al unei averi uriaşe, nu mai are decât un singur ideal: fiicele sale, fericirea lor. Cele două fete se dovedesc a fi două finite lipsite de suflet, egoiste, lacome, depravate, care nu ştiu nici le să discearnă între ce e rău şi ce e bine şi care-şi folosesc tatăl ca pe o unealtă.