Question

2 fragmente de proza de dragoste
Vă rog ajutați-mă

Answer 1

Dacă astăzi ar fi ultima zi în care aş putea să îţi vorbesc, aş alege să tac; te-aş privi ca şi cum soarele ar străluci pentru ultima dată şi apoi aş închide ochii lăsând să se imprime pentru totdeauna în gândurile mele ritmul inimilor noastre. Îţi scriu doar atunci când simt că nu mai pot locui în propriul trup, când inima, de atâta iubire, nu mai are loc în piept. Să-ţi poţi trăi iubirea printre cuvinte, să le laşi să se topească în sufletul tău şi din lava iubirii să le poţi învăţa un alt zbor, este un miracol pe care doar cei aleşi pot să îl înţeleagă.
În câte cuvinte se măsoară o atingere? Nu veni să despici firul în patru şi să mă întrebi despre ce atingere vorbesc. Ştii foarte bine! Vorbesc despre lucrurile fireşti, despre atingerea mâinilor, atingerea buzelor, vorbesc despre îmbrăţişarea inimilor şi de ce nu, pot să vorbesc şi despre îmbrăţişarea sufletelor, despre acea atingerea care nu se întâmplă în plan fizic, dar se întâmplă într-un plan mult mai înalt, într-o altă dimensiune în care doar Dumnezeu are dreptul să cioplească cruci. 

Proza de Maria Leva

Answer 2

"Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" Camil Petrescu:

[....] Îți construiești casa pentru o femeie, cumperi mobila pe care a ales-o ea, îți fixezi deprinderile cum le-a dorit ea. Toate planurile tale de viitor până la moarte sunt făcute pentru doi inși. A plecat de acasă, și ești necontenit îngrijorat să nu i se întâmple ceva... Te străpunge ca un stilet orice aluzie despre ea și ești nebun de fericire când, după greutăți materiale și umilințe uneori, ai izbutit să-i faci o surpriză care s-o uimească de plăcere.[...]"

"Maitreyi" Mircea Eliade:

[...] E ciudat cit de incapabil sunt sa prevad evenimentele esentiale, sa ghicesc oamenii care schimba mai tirziu firul vietii mele.

Maitreyi mi s-a parut, atunci, mult mai frumoasa, in sari de culoarea ceaiului palid, cu papuci albi cusuti in argint, cu salul asemenea cireselor galbene, si buclele ei prea negre, ochii ei prea mari, buzele ei prea rosii creau parca o viata mai putin umana in acest trup infasurat si totusi transparent, care traia, s-ar fi spus, prin mira nu prin biologie. O priveam cu oarecare curiozitate, caci nu izbuteam sa inteleg ce taina ascunde faptura aceasta in miscarile ei moi, de matase, in zimbetul timid, preliminar de panica, si mai ales in glasul ei atit de schimbat in fiecare clipa, un glas care parca ar fi descoperit atunci anumite sunete. Vorbea o englezeasca fada si corecta, de manual, dar, de cite ori incepea sa vorbeasca, si eu, si Lucien nu ne puteam opri sa n-o privim; parca ar fi chemat vorbele ei!

Ceaiul a fost plin de surprize. [...]"