Question

6. Când faci bucurie altora, ai și tu bucurie. Scrie o întâmplare reală care confirmă afirmația de mai sus.​

Answer 1

☀️COPILUL CE CUTREIERA STRĂZILE...

• O seară liniștită de vară, atât de tăcută încât ar fi putut acoperi un întreg teritoriu hiperurbanizat cu liniștea sa, avea să fie tulburată de o serie de strigăte disperate, a caror proveniență a fost necunoscută. Asta până ca a mea curiozitate să mă poarte direct către sursa zgomotului ce a perturbat și alertat o întreagă comunitate, care totuși s-a arătat indiferentă, continuându-și rutina seratică.
• Ca într-un joc orientatativ, m-am lăsat ghidată de strigăte: "Rece..rece...CALD!!" Am tresărit eu deodată, când în fața mea s-a ivit un "Dead-End" marcat de două ziduri reci, iar, la intersecția lor, în colț, un copil zgribulit de frig, speriat și dezorientat, ce a tresărit ca un iepure sfios la vederea mea. "Oare chiar atât de amenințător arăt din perspectiva unui copilaș?", îmi spun eu, în timp ce mă întrebam cum de un copilaș atât de mic poate cauza o scenă cu un impact atât de mare.
• Apoi, punându-mi ordine în gânduri, mă apropii tiptil, sub privirile din ce în ce mai îngrozite ale copilașului, doar că să mă așez -la cel puțin doi metri de lângă el, pentru a evita un scenariu în care acesta ar fi luat-o la sănătoasa- așteptând momentul ideal în care să rup tăcerea cu o întrebare.

-Hei...Cum ai ajuns în această situație? l-am iscodit eu, atunci când am considerat că micutul de el s-a acomodat cu prezența mea.

-Eu..eu...M-am rătăcit de părinții mei.., îmi răspunde copilul, cu vocea tremurândă, mai-mai să izbucnească în lacrimi, din nou..

-Oh..dragul de tine..Vino, te voi ajuta să îți găsești părinții! spun eu.

• Deși m-am izbit de reticența copilului, căruia sunt cert convinsă că i s-a spus despre pericolele încrederii în străinii ce încearcă să-l abordeze, beneficiez totuși de un as în mânecă: la rândul meu, sunt un copil.. :)
• Când am reușit să-i câștig în sfârșit încrederea camaradului meu de aventuri, m-am lovit de altceva: nu, nu zidul despre care vă vorbeam mai devreme, ci incapabilitatea mea de a lua măsuri în astfel de situații, în absența acestor evenimente în viața mea, bineînțeles. Așa că, ajutându-mă de ultimul meu firicel de maturitate, am reușit să mă târăsc, cu copil cu tot, până la cea mai apropiată secție de poliție. Acolo, le-am comunicat ofițerilor despre situația în care se află copilașul din dreapta mea, iar în scurt timp aceștia au luat legătura cu părinții acestuia, ce, izbucnind în lacrimi, s-au arătat extrem de ușurați la vederea odraslei lor. Cei doi l-au cuprins pe băiețel (am aflat că numele său era Luca) într-o îmbrățișare afectuoasă. De le margine, eu priveam, lăsându-ma purtata de satisfacția faptul că am reușit să readuc zâmbetul pe chipul unei întregi familii. Ca dintr-o transă, am tresărit la atingerea unei mânuțe cam de vreo două ori mai micuța decât a mea: era mâna lui Luca, care m-a tras în centrul îmbrățișării desfășurată adineauri sub ochii mei, o manifestarea de afecțiune și recunoștință.
• Nu de multe ori ți se oferă ocazia de a reuni întregi familii! ✨