ajutaţima varoc compuneţi o legenda a marţişorului dau coroana foarte urgent ❤️ varogggg
Răspunsuri la întrebare
A fost odată ca-n povești o prințesă frumoasă ca primăvara și chipul luminos ca razele soarelui. Toți feciorii din regat voiau să o ia de soție, dar ea îi refuza pe toți, până într-o zi.
Era prima zi de primăvară, 1 martie iar la Curtea împărătească a venit un fecior falnic, de care prințesa se îndrăgostise. Acesta îi oferi o ață roșie și una albă împletite între ele și de aici vine legenda mărțișorului.
Obosit, de petrecerea dată în cinstea lui pe 24 februarie, Dragobete se odihnea pe un pat de cetină, aflat sub poala unui bătrân stejar. Dragobete, zis şi Năvalnic, este Zeul iubirii la români, o ştie tot omul. Mai și copiii știu...
Încă nu adormise, când a simțit că cineva îl bate pe umăr. Privind în spate, a zărit o crenguţă agăţată de straiul său.
- Ce-i, ce sa întâmplat? a întrebat voinicul surprins.
- Nu te speria, e timpul să-ți împărtășesc o taină, la liniştit bătrânul arbore.
- Nu poti amâna? sunt obosit, vreau să mă odihnesc.
- Nu, nu pot amâna. Mâine voi fi sacrificat, sătenii mă vor tăia pe motiv că sunt prea bătrân. Oamenii nu mai respectă pădurea, nu mai știu, așa cum au considerat-o strămoșii lor, și nu vreau să se piardă povestea.
- Ce poveste?
- Legenda mărţişorului. O ştii?
- Nu, n-am auzit-o.
- Atunci ascult-o, dar să nu mă întrerupi, ca să nu pierd firul poveştii.
- Te ascult cu atenție, știi că te prețuiesc!
În vremea când s-au petrecut cele ce urmează a-ţi împărtăşi, pădurea era un templu, prin ale animalelor coloane vii, vântul hoinar se strecura voios, purtând poveştile de la o margine de pământ, la alta. Trecuseră câteva zile de la Sărbătoarea Iubirii, sărbătoarea închinată ție, Dragobete. Înserarea învăluise pe nesimțite pădurea, zăpada începe să se topească, iar miresmele proaspete îi fermecau și-i tulbură pe cei cu inima sensibilă. Întreaga suflare era în așteptare, chiar și eu simțeam un freamăt în adâncuri.
Dragobete asculta vrăjit. Avea ochii închiși pe jumătate, iar inima îi bătea nebunește. Ca prin vis, el auzea povestea ce curgea lin.
- Ceea ce voi povesti, sa întâmplat într-o noapte îndepărtată, de februarie. Mai erau câteva ceasuri și omenirea avea să treacă pragul în luna martie. Muntele era scăldat în razele argintii ale lunii, iar strălucirea stelelor se reflectă în miile de cristale ale zăpezii. Uneori, liniştea era întreruptă de căderea câte unui cu de brad. Nu adormisem încă, meditam la venirea primăverii. Eram tânăr pe atunci, mugurii mei se grăbeau să înfrunzească, deja, undeva, pe vale, înfloriseră cornii. Și, stând așa pe gânduri, am simțit o pală de vânt căldicel, care se strecura printre brazi…scuturând zăpada de pe ramuri. Mijea de ziuă, cerul începuse a se înroși spre răsărit, semn că până la ivirea zorilor nu mai era mult. Drept să-ți spun, nici n-am simțit când a trecut noaptea, ultima noapte a lui februarie...Când mi-am revenit, era deja 1 martie.
Încă ameţit, am auzit o melodie ce părea stranie în liniştea de dinaintea apariţiei soarelui. La început, am crezut că e vântul, dar sunetul semănă cu un vaier, parcă cineva cerea ajutor. Nu vedeam decât plapuma zăpezii, așternută peste tot, în jur. Să fi fost şopotul izvorului de la piciorul stâncii? Să fi fost vântul ce se zbenguia printre coroanele copacilor? Nu mi-am putut da seama. Și când clinchetul era gata să se stingă, am zărit, rezemată de trunchiul meu, o fecioară neasemuit de frumoasă. Era delicată copilă, cu chip alb de marmură, cu părul de aur unduindu-i-se pe umeri, cu gene lungi și blonde, ce ascundeau doi ochi de culoarea violetelor. Piciorul îi era mic și delicat, iar întreaga-i făptură emană căldură, iubire și un parfum discret. Pe umeri avea o mantie în culoarea smaraldului, pe care erau pictate flori, fluturi și păsări ce păreau vii, iar pe cap purta o coroană de flori nemuritoare. Părea venită din altă lume. Îi simțeam trupul fierbinte și…Doamne, pe moment, am crezut că sunt om. Dar când am vrut so îmbrățișez, mi-am dat seama că sunt neputincios. Fluviul sevei îmi alerga nebunește, din rădăcini până în creșterea coroanei. Mi-a trebuit ceva timp ca să-mi revin…Atunci, am realizat că acel clinchet ciudat venea dinspre un clopoțel alb, ridicat deasupra zăpezii, iar ceea ce părea vaier era, de fapt, cântul biruinței. Clopoţelul delicat străpunsese stratul de zăpadă, din dorinţa de a vesti venirea primăverii. Înţelegi, Dragobete? Copila ce-mi îmbrăţişa trunchiul, transferându-mi din căldură ei, era o zână. Zâna Primăvară. Melodia suavă a fost auzită și de ea, dar bietul ghiocel, căci așa se numea firavul clopoțel, răsărise sub o tufă spinoasă.
Înfuriată, Iarna a chemat crivăţul care a suflat asupra ghiocelului…şi la îngheţat. Blânda Primăvară a acoperit clopoțelul fragil, cu palmele ei încălzite. Dar, din nebăgare de mare, zâna sa rănit într-un spin și o picătură de sânge sa prelins pe ghiocel. Căldura sângelui a dat puteri florii să reînvie. Astfel, Iarna a fost învinsă.
De atunci, roşul din şnurul Mărţişorului simbolizează sângele Primăverii...căzut pe albul zăpezii.
Înţelepţii spun că în tâlcul legendei se află adevărul. Și cine vrea să-l afle, îl află