alcatuieste o compunere de 300 de cuvinte in care sa descrii un obiect important pentru tine!!!!!!!!!
URGENT VA ROG SI SA FIE BUNA! dau 60 de puncte
Răspunsuri la întrebare
Tata îmi dăduse ceasul de buzunar când eram mai mic. Arăta la fel de vechi și pe atunci, poate doar un pic mai strălucitor, fiindcă nu ajunsese printr-o debara sau vreun cotlon mai prăfuit al casei. Obișnuiam să-l pierd atât de des încât într-o zi, mama l-a atârnat de o sfoară și m-a pus să-l țin la gât ca să meargă în treaba ei liniștită că de astă dată când se va întoarce acasă nu va mai trebui să-l șteargă. Tata se supăra pe mine când se întâmplau astfel de lucruri și-mi spunea că dacă nu am grijă de el și-l pierd mă dezmoștenește. Era ca o mică comoară pentru el dată din generație în generație. Era lesne de ce ținea așa de mult la el.
Ceasul era auriu. Nu era făcut din aur. Familia noastră fusese mereu săracă. Și azi este săracă și acum o sută de ani când străbunicul l-a cumpărat era la fel. Nu era nici măcar poleit cu aur, doar vopsit. Am aflat asta la scurt timp după ce l-am primit când mă jucam cu niște pietre și bețe împreună cu el. L-am zgâriat atât de tare. Chiar și în ziua de astăzi, pe partea din spate se poate observa efectul meu dăunător asupra lui. Desigur, tata mi-a dat o bătaie pe măsură.
Mereu am purtat ceasul mai mult de formă, fiindcă era stricat demult. Orice aș fi făcut nu am reușit niciodată să-i fac limbile să se miște. Nu aveam bani destui să-l duc la un ceasornicar așa că a rămas așa. Mi-a părut rău că nu am putut să-i văd limbile plimbându-se de la un număr la altul. Numerele erau până la doisprezece, frumos scrise cu cifre romane. Îți era mai mare dragul să te uiți la ele. Eu nu le înțelegeam pe atunci, nu ajunsesem încă la școală, iar mama și tata nu aveau timp de mine, îi găseai mai mereu pe câmp.
Într-o zi mi-a fost atât de mare dorința să-l repar încât am început să-l dezasamblez. Mare greșeală. I-am spart gemulețul din sticlă și cu asta am obținut cea mai mare cafteală din viața mea.
Tatei i-a fost multă vreme frică că dacă o tot țin așa nu mai aveam ce să-i dau fiului meu. Și pe bună dreptate că toate grijile lui erau motivate. Eram cu adevărat un mic distrugător.
Când am împlinit șapte ani a început adevărata problemă că îl luam și la școală, iar toți colegii erau vogă pe mine când îl scoteam din buzunar. Se uitau la el cum lucește în lumina soarelui. Și-ar fi dorit ei să-l șterpelească, dar nu-i lăsam. Eram eu prost să primesc cafteală de la tata când puteam să-i caftesc eu pe colegi? De asta am fost trimis de câteva ori la domnul diriginte și pedepsit pe măsură.
Apoi m-am mărit, iar soarta ceasului s-a mai îndreptat. Nu-l mai pierdeam atât de des, iar mama și tata puteau să doarmă liniștiți. Totuși au fost câteva episoade mai neplăcute.
După ce m-am căsătorit, iar Ancuța mi-a oferit un copil am făcut tustrei o poză pe care am decupat-o pe măsura ceasului. De atunci o port mereu cu mine înăuntrul ceasului.
Acum de micul ceas auriu s-a ales praful. A ajuns pe mâna fiului meu. Și mama și tata ziceau că eu nu am grijă de lucruri. În comparație cu el ceasului i-a fost mai bine cu mine.