alcatuieste planul de idei al textului din 4 enunturi dezvoltate. TEXTUL :Suntem cu tine in bucătărie. Ai 13 ani. Iți fac mâncarea ta preferată. Sufleu cu sos de roșii. Stai lângă mine și mă urmăreşti în timp ce gătesc. „Ceea ce e biodegradabil", iți spun, se poate arunca in natură." Geamul de la bucătărie dă spre grădina din spatele casei. Lucrez cu gesturi rapide. Pesemne că vreau să te impresionez. Scot capacul primei roșii și, cu un gest nonşalant, ii fac vânt prin geamul din fața mea. Numai că geamul e inchis. Uitasem. Deşeul roșiei explodează pe fereastră, la câțiva centimetri de nasul meu, și mă improașcă in față. Râsul tău nu mai conteneşte. Inundă casa, se plimbă prin camere, se intoarce in bucătărie. Printre sughituri, mă întrebi: „Ce-ai făcut, tată? Ia spune! Ce-ai făcut? Biodegradabil, zici? Se poate arunca in natură, zici?" Hohotul tău de râs s-a întins peste ani. Astă-iarnă, când ai venit in vacanță, mi-ai spus povestea iar.
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
GABRIEL LIICEANU este unul dintre cei mai importanţi autori de „literatură personală” din România de azi. În ultimul sfert de veac, cărţile sale au constituit repere pentru diferitele variante ale acestui tip de discurs. Jurnalul de la Păltiniş (1983), a cărui temă centrală este raportul maestru-discipol şi importanţa culturii într-o epocă totalitară, a fost un adevărat bestseller al anilor ’80: producea cozi la librării, se vindea „pe sub mână“, se împrumuta numai prietenilor de încredere. Din scrisorile generate de comentariile la acest jurnal (între timp tradus în mai multe limbi) s-a născut un al doilea volum de succes, Epistolar (1987), care reuneşte voci intelectuale de mare forţă. Urmează, în altă formulă, dar, în fond, tot în nota jurnalului, Declaraţie de iubire (2001), exerciţii de admiraţie şi de ataşament intelectual, etic şi, nu în ultimul rând, uman, faţă de personalităţi importante ale culturii noastre. Uşa interzisă (2002) este una dintre cărţile favorite ale publicului din ultimii ani şi o revenire la notaţia diaristică. Cu Scrisori către fiul meu, Gabriel Liiceanu se lasă din nou atras de simplitatea şi directeţea genului epistolar. Termenul „scrisoare“ trebuie luat totuşi în sensul larg al cuvântului: e vorba de confesiuni cu adresă sau, mai bine zis, cu destinatar cunoscut: una dintre cele mai vii forme ale subiectivismului controlat. În paralel cu volumele în care autorul construieşte ceea ce francezii numesc l’écriture du moi, scrierea egotistă, Gabriel Liiceanu a publicat o serie de cărţi eseistice, filozofice şi de implicare în „viaţa cetăţii“, cele mai recente fiind Despre minciună (2006), Despre ură (2007) şi Despre seducţie (2007).
*
Nu ştiu, dragul meu, cât o să se întindă această scrisoare şi nici câte scrisori am să ajung să-ţi scriu din sejurul meu american. S-ar putea ca, puse laolaltă, ele să devină ultima carte a vieţii mele, de vreme ce, de atâţia ani de când eşti departe, timpul meu nu-i altceva decât un lung dialog cu tine. Iar dacă, aşa cum s-a spus într-o epocă în care se scriau şi cărţi, şi scrisori adevărate, cărţile nu sunt altceva decât epistole groase adresate prietenilor de departe, tu, prin nu ştiu ce întorsătură a soartei, ai devenit prietenul meu cel mai de departe. Nu se cuvine atunci să primeşti şi cele mai groase scrisori?
Îmi place acest lucru? La început mi-afost greu. Absenţele nu se pot umple doar prin cuvinte. Dar n-am avut încotro. Ca să ajung la tine, a trebuit să-ţi scriu. Am terminat prin a mă îndrăgosti de însăşi fiinţa depărtării? Sigur e că amândoi ne-am fost la îndemână în primul rând prin amprenta pe care fiecare a lăsat-o în celălalt. Sunt momente în care mă întreb în ce timp imemorial ne-am cunoscut. Ne-am aşteptat, cred, foarte tare unul pe altul, dacă ne-am putut despărţi aşa de repede, ducând totuşi cu noi atâtea certitudini de nezdruncinat. Pentru că altminteri cum s-ar fi putut naşte atâta complicitate dintr-o absenţă atât de mare?
Sunt de cinci zile în statul Tennessee, în orăşelul Soddy Daisy, de lângă Chattanooga. Încep să-ţi scriu nu numai pentru că, mânat de fascinaţia noului, aş tine cu orice preţ să te ţin la curent cu tot ce-am văzut. Şi chiar dacă o voi face, chiar dacă exotismul lumii în care am intrat mă va transforma din când în când într-un limbut, simt mai degrabă nevoia ca, înainte de a intra în sala de operaţie, să rămân o vreme în preajma lucrurilor pe care nu am apucat până acum să ţi le spun. Voi proceda ca iedera. Pentru a lua în stăpânire totul, mă voi agăţa de orice îmi iese în cale.
Explicație: