Alcătuiţi un eseu de
maximum două pagini în care să precizați și să explicați sensurile sfintei
cruci în viața cotidiană a creștinului contemporan, pornind de la citatul,"Pe voi, câți credeți în Domnul vă cheamă
să-L urmați, să ridicați povara Lui, crucea Lui. Nu vă temeți! Înaintați cu
îndrăzneală! … Priviți în înălțime și Îl veți vedea pe Însuși Domnul Iisus
Hristos, care umblă împreună cu voi și ușurează drumul vostru
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
"Vorbirea despre Cruce, spune Sfântul Apostol Pavel, pentru cei pieritori este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu" (Corinteni 1, 18). Prezenţa sfinţitoare a crucii în viaţa noastră aduce cu sine binecuvântarea Stăpânului care de bunăvoie S-a lăsat răstignit pe lemnul ei pentru ca pe noi să ne ridice în locul de unde, prin lemnul pomului oprit, am fost odinioară alungaţi. Semnul Sfintei Cruci defineşte expresia vizuală a unor realităţi pe care, mai înainte de toate, le poate semnifica. Ştim că nu numai Iisus a fost răstignit pe cruce. N-a fost El nici primul, nici ultimul. Chiar în acelaşi timp cu El au mai fost răstigniţi doi tâlhari. Ştim că până la Hristos crucea a fost socotită nu numai ca instrument de execuţie, ci şi ca obiect de batjocură. Atunci, cum se face că acest obiect de batjocură a devenit "puterea lui Dumnezeu", cum zice Sfântul Apostol Pavel. Explicaţia este simplă: a devenit obiect de închinare pentru că pe ea a fost răstignit Fiul lui Dumnezeu. Şi pentru că El a înviat. Aşa a transformat El crucea din semn al morţii şi al batjocurii în semn al învierii, în semn al biruinţei asupra morţii. Definirea identităţii prin cruce Întrucât pe ea s-a jertfit Fiul lui Dumnezeu, crucea a devenit emblema creştinismului, semnul lui Hristos şi semnul solidarizării noastre cu El, semnificând identitatea noastră creştină. Cel care îşi face cruce pe dată îşi mărturiseşte identitatea, ca şi cum ar spune prin cuvinte: "Eu sunt creştin". În vechime, când se întâlneau creştinii, în lumea păgână, care i-a prigonit până în secolul IV, şi trebuiau să se recunoască între ei, foloseau ca parolă semnul crucii, pe care îl desenau cu bastonul pe nisip sau îşi făceau semnul crucii cu limba în cerul gurii. Această pecetluire aducea pe creştin în ordinea divină, câmpul sacru, în Împărăţia lui Dumnezeu. Pentru relevanţa acestui aspect, aduc în actualitate o veche tradiţie care se mai păstra în satul meu. Atunci când se năştea un copil, mama şi toţi ai casei îl priveau cu un fel de teamă misterioasă, aproape că ezitau să-l atingă înainte de a fi botezat şi însemnat cu semnul crucii. De aceea ei aşteptau cu mare nerăbdare să treacă sorocul de 40 de zile, după care îl botezau negreşit, fără amânare. Rămas nebotezat, acel prunc era socotit în afara rânduielilor fireşti, un fel de străin, pentru că era în afara sacrului, la dispoziţia duhurilor rele. Botezul îl abilitează pentru bine, îl umanizează, îl pogoară pe pământ, îi dă un nume şi o cruce. Cu alte cuvinte, semnul crucii este şi o reînnoire periodică a botezului. Prin semnul crucii intrăm în curtea interioară a Bisericii, a Ortodoxiei, în care fiecare îşi declină identitatea: îşi face cruce. Când trecem prin faţa unei biserici, când auzim clopotul sau toaca, când trecem pe lângă un cortegiu funerar, când tună şi când fulgeră, când plouă cu grindină, când ne aşezăm la masă, când ne sculăm de la masă, când începem lucrul, când plecăm într-o călătorie, când ni se vorbeşte de nenorocirea cuiva, noi, creştinii, ne facem semnul crucii. Semn că aparţinem unui destin în care sacrul, câmpul sfinţeniei, ne ocroteşte.