Question

am nevoie de ex 5,6

textul:

ORFAN DE TATĂ ŞI DE ŢARĂ


Povestea lui Vlad Vodă Basarab, cel căruia norodul i-au zis Ţepeş, am simţit-o prăvălindu-se peste istoria noastră şi a neamurilor din jur încă dinainte ca el să ia tronul de Târgovişte. I-am ghicit greutatea ca de plumb şi i-am văzut strălucirea colţuroasă chiar de atunci, din Anatolia, când, încă pruncuţ, a ştiut a duce, fără lacrimi, lanţurile turcului. I-au prins în ziua aia blestemată, prin vicleşug şi ademeneli, pe Vlad Vodă bătrânul, pe Radu, frăţiorul mai mic, şi pe el, pe Vlăduţ, copilul care într-o clipită s-a scuturat de credinţele şi de poveştile nevârstniciei şi s-a prefăcut în Voievod şi în soldat
Apoi, povestea lui a prins a se înnoda cu suferinţă şi curaj, cu de toate câte poate cuprinde soarta unui om şi mai ales cu nădejde.

Patru ani lungi a zăcut în temniţele din Anatolia, unde paznicii săi au început a-l numi şeitan oglu – pui de drac adică, pe limba noastră.

Era mic şi îndărătnic, ziceau păgânii, era rău şi-i izbea pe toţi cei care veneau să-i aducă mâncarea sau straiele noi.

– Plecaţi cu pilaful vostru scârbos de aici! Iar şalvarii ăştia să-i îmbrăcaţi voi, când vă veţi legăna în ţepele mele! urla tânărul prinţ către paznici.

N-au reuşit să-I îmblânzească nici cu vorba meşteşugită, nici cu biciul. Când venea vremea pedepsei – şi, o, cât de des venea acea vreme, Vlad îşi lepăda singur camaşa valahă, veche şi zdrenţuită, pe care nu voia s-o dea pe nimic altceva, şi se aşeza cu faţa spre apus, spre Valahia lui. Strângea din dinţi şi tăcea. Apoi, cu sângele şiroind pe spinare, mergea în temniţă şi iar tăcea. Zile întregi, cu ochii lipiţi de drumul către Dunăre, tăcea...

După patru ani umpluţi cu cazne şi cu tăcerea lui învolburată ca un blestem, din Valahia sosi veste neagră. Cavalerul Mihnea, din garda Mări ei Sale Vlad Dracul’ – tatăl lui Vlăduţ, veni la Cetatea Chiorulu în Anatolia şi, fără o vorbă, puse la picioarele prinţului sabia părintelui său răposat.

A ştiut atunci coconul domnesc că rămăsese singur pentru totdeauna.

Părintele său nu mai putea veni să-I scape, aşa cum visase zile şi nopţi lungi.

Era singur... căci tot Mihnea adusese poslanie‚ despre Mircea, fratele cel mare şi viteaz, care acum îşi dormea şi el somnul de veci, îngropat de viu de boierii Târgoviştei.

Singur ...

Însă cavalerul, înnegrit de colbul drumului şi de mâhni re, nu plecă, aşa cum făcuseră toţi ceilalţi. Rămase. Şi aştepta porunca.

– Măria ta! rosti Mihnea cu glasul lui mare şi hotărât. După rânduială, tu trebuie sa fii de-acum Voievodul Valahiei. Va trebui sa-ţi tai drum către Târgovişte cu sabia şi cu viclenia gândului. Altfel nu vei izbândi! Eu şi ceilalţi o să stăm de-a dreapta ta, aşa cum am stat şi lângă tatăl domniei tale. Până la moarte!

– Despre tine, Mihneo, şi despre ceilalţi cavaleri din garda tatii nu am a mă îndoi! Ştiu că Stroe, Ler şi Marcu şi-ar da în orice clipă viaţa pentru părnântul şi neamul lor! Vom merge şi vom ridica iarăşi Ţara!

– Când va veni vremea, prinţe, când va veni vremea! Mai întâi trebuie să ieşim de aici vii şi neştiuti. Să chibzuim bine.

– Astăzi! Astăzi, şi încă e târziu! Ţara se duce de râpă şi Dăneştii o vând turcilor! vorbi Vlad cu mai multă mânie decât ar fi vrut să se vadă.

– Când va fi timpul, Vlade. Când vom şti cine-i lângă noi şi cine nu, când ...

– Ţara e lângă mine şi eu am să fiu lângă ea. Asta ajunge! Ţara Valahi ei, Ţara tatălui meu, pe care eu o am în grijă în fiecare clipă; părnântul meu care trebuie curăţat şi grijit!

– Şi ce e, de fapt, Valahia, Vlade? De ce să nu trăieşti aici sau în altă parte, fără teamă şi în cinstea pe care o meriţi? Aud că sultanul Murad vrea să te facă vizir...

– Valahia e inima din noi, Mihneo! rosti Vlad cu ochii aprinşi. E cea dintâi şi cea mai de seamă datorie a fiecăruia, de la cel din urmă opincar şi până la mine! Munţii mari, cu vulturii şi lupii lor care nu ştiu a pleca fruntea, câmpiile aurite la vreme de toamnă şi viile noastre şi mai ales oamenii dintr-însa, care nu vor ce nu-i al lor şi care sub povara boierilor hainiţi şi a vremilor nu au uitat să şuguie, să se ajute şi să fie buni. Oamenii care ştiu din neam în neam că în faţa morţii un bărbat trebuie să râdă, oamenii cu care eu am să stau zid şi cu care am să zdrobesc orice armată şi orice vifor de oriunde va fi să vină. Asta e Valahia – visul meu cel mare!

– Te aprinzi repede, Vlade, şopti cavalerul după câteva secunde de tăcere. Te aprinzi cu totul şi mi-eşti drag pentru asta, dar trebuie să-nveţi să nu arzi cu focul tău şi pe cei dragi care-ţi stau aproape. Să nu le ceri să fie ca tine. Pentru că n-au să poată, oricât ar încerca.

– Cavalere! Dacă ai venit să mă-nveţi ce e frica, mai bine pleacă! N-au să reuşească ai mei unde nu au izbândit duşmanii

​

Answer 1

Răspuns:

Ce a scris si el este corect