Am nevoie de niste legende despre animala ma puteti ajut ?
Răspunsuri la întrebare
LEGENDA PISICII
Demult, demult, trăia o femeie sărmană şi văduvă. Şi, se spune că avea văduva o fată frumoasă, dar frumoasă cum rareori se întâmpla să fie făptură omenească. Avea fata vădanei păr lung şi mătăsos care-i curgea în valuri de aur pe umerii albi ca zăpada. Privirea fetei era mai senină şi mai strălucitoare ca albastrul cer de vară. Dar pe cât era de frumoasă pe atât de leneşă era odrasla femeii din poveste.
Sărmana văduvă trudea singură vara şi iarna, în casă şi în ogradă, şi pe la oamenii din sat, şi pe la boieri, ca să poată pune mâncare pe masă. Când oboseala o dobora îşi ruga fiica s-o ajute la treburile gospodăreşti, dar frumoasa nici că se sinchisea de rugăminţile şi de truda mamei. Dar ştia s-o refuze pe bătrână cu atâta linguşeală în glas, cu blândeţe în ochi, şi cu surâs pe buze, încât biata femeie îi ierta trădarea, viclenia şi ipocrizia din căpşorul ei frumos.
Cât era ziua de mare, stătea fata în oglindă şi-şi admira chipul. Dacă era cald afară, se retrăgea la răcoarea odăii. Dacă era frig dormea pe cuptor, întinzându-se cu lene multă în căldura aşternutului. Şi cum fericirea şi buna dispoziţia n-o părăseau nicicând, fata cânta cu glas mângâietor şi dulce de se oprea lumea pe uliţă s-o asculte.
Dar se întâmplă ca într-o iarnă grea, femeia căzu la pat doborâtă de boală. Era afară frig de crăpau ouăle de păsări, şi nămeţii de zăpadă ajungeau până la fereastră. Degeaba se rugă mama de fiică-sa să iasă să dea de mâncare la păsări şi la văcuţă, căci fata rămase cuibărită pe cuptorul, care şi el începea să se răcească şi murmura încetişor un cântecel numai de ea ştiut.
Văzând atâta nepăsare şi delăsare din partea fetei, bătrâna răpusă de suferinţă, blestema cu ochii înecaţi în lacrimi amare pe făţarnica-i odraslă.
„Pe cuptor să-ţi petreci toată viaţa şi când s-o sătura străinii de lenea ta să te arunce în uliţă!”
Şi spunând aceste vorbe grele, femeia îşi dete ultima suflare.
Peste două-trei zile, văzând că uşa nu se mai deschide, vecinii au intrat în casă. Au găsit-o pe femeie ţeapănă în patul ei sărăcăcios, dar fata dispăruse fară urmă. Dar mare le-a fost oamenilor uimirea când zăriră pe cuptor vietate frumoasă, cu blana mătăsoasă şi aurie, care îi privea fix cu doi ochi de un albastru fară seamăn. Micuţa făptură torcea încetişor. Părea atât de blândă, firavă, mlădioasă şi neajutorată.
Când o femeie a întins mâna s-o mângâie, plăpândul animăluţ şi-a scos gheare ascuţite şi s-a repezit să zgârie mâna întinsă. Atunci femeia a apucat-o cu mâna însângerată de după ceafă şi a aruncat-o în zăpada din faţa casei.
Aşa a apărut pe lume pisica, animal frumos şi graţios, dar perfid, trădător, lacom şi leneş peste măsură.
LEGENDA CAINELUIDemult, demult, când Sfântul Petru umbla pe Pământ printre oameni, spre a-i cunoaşte, şi a-i ajuta, trăia un cioban într-un vârf de munte alături de turma sa de mioare. Pleca primăvara devreme şi se întorcea târziu în miez de toamnă, la ai săi în sat. Dar în acel an, peste cioban dădu un mare necaz. Lupii se învăţaseră la oi, şi cum se depărta de turmă ciobanul, cum ieşeau de sub poalele pădurii hămesiţi de foame şi înşfăcând ce puteau, răreau pâlcul de mioare pe fiece zi.
Ciobanul nu se mai depărta de oiţe nici cât a merge până la stână.
Într-o dimineaţă, cu ploaie rece şi deasă, pe când păstorul îşi păzea mioarele, apăru în faţa lui, de niciunde, un bătrân gârbov cu barba albă, care-l rugă din suflet să-i dea ceva de mâncare să-şi potolească foamea grozavă.
La început păstorul ezită să plece şi să-şi lase oiţele singure de teama lupilor, dar apoi i se făcu milă de moşneag şi lăsând turma în grija moşului se îndreptă spre colibă.
Cum plecă păstorul, un lup şi o lupoaică cu ochi hulpavi apărură din desişul verde. Bătrânul, cum îi văzu ridică un braţ spre cer şi murmură vorbe numai de el ştiute. Ca prin minune cele două fiare se potoliră, începură să bată din cozi, şi se târâră la picioarele bătrânului. Moşneagul, care era chiar Sfântul Petru, îi mângâie pe cap şi le spuse:
„- De azi încolo să păziţi turma acestui om vrednic, ca nimeni să nu-l mai prade vreodată!”
Când se întoarse ciobanul cu o bucată de caş şi alta de pâine şi văzu cum se gudurau lupii la picioarele oaspetelui său, căzu în genunchi şi îi mulţumi cu lacrimi.
Şi lupul şi lupoaica păziră turma norocosului păstor.
Pe puii de lup, ciobanul îi vându altor păstori şi de atunci câinele şi ciobanul au devenit prieteni nedespărţiţi