Am nevoie de recenzia cărții "Războiul care mi-a salvat viața"
Va rog!!! (trebuie sa fie de minim o pagină)
Răspunsuri la întrebare
Explicație:
n viață nu contează ce ai, ci pe cine ai. Pornind de la această propoziție dătătoare de speranță, o să vă povestesc despre una dintre cele mai greu de digerat povești pe care le-am citit. O carte a speranței, dar și a disperării, a oamenilor care marchează vieți fără să-și dea seama, a durerii care conduce întotdeauna pe căi greșite. Războiul care mi-a salvat viața, carte premiată cu Newbery Honor în 2016, este povestea Adei, dar și a altor milioane de copii speciali, născuți cu defecte sau boli incurabile, arătați cu degetul de cei din jur sau respinși de propriii părinți. O carte care îndeamnă la toleranță și ne arată că toți suntem speciali în felul nostru, toți avem un strop de umanitate în adâncul sufletului și puterea de a face schimbări benefice pentru ceilalți
Ada nu ar fi nimic fără Jamie, fratele ei. Născută cu un picior strâmb, obligată să stea în casă mereu, închisă în dulap de fiecare dată când cere lucruri normale. Crescută de o mamă tiranică, mult prea preocupată de părerea celor din jur, este nevoită doar să privească jocurile celorlalți copii, fără a fi capabilă să participe. Jamie reprezintă singura legătură cu lumea exterioară, sprijinul ei și motivul de a merge mai departe în fiecare zi. Al Doilea Război Mondial va însemna salvarea ei și drumul către o viață normală, în care oamenii nu o resping pentru că are un defect fizic. Viața ei va deveni una minunată, datorită lui Susan, femeia care îi ia pe Ada și pe Jamie sub tutela ei, atunci când toți copiii Londrei sunt evacuați pentru a nu fi uciși de viitoarele bombardamente. Viața alături de Susan i se pare o ciudățenie absolută - este lăsată să iasă afară, să încerce să umble (cu cârje), să călărească, ba chiar să ajute la tratarea soldaților răniți în război. Ada devine un adult responsabil, un om capabil să treacă peste limitele propriului corp, în timp ce sufletul ei își găsește locul în casa femeii devenite pentru prima dată mamă.
Susan devine un fel de far călăuzitor în viața celor doi copii, în special pentru Ada. Obișnuită cu bătăi și jigniri, aceasta este incapabilă să dezvolte o relație normală cu cei din jur. Asprimea lui Susan, dată de încercările vieții și pierderile suferite, este înspâimântătoare pentru fetița de unsprezece ani. Treptat, aceasta învață să aibă încredere în oameni, să-i accepte așa cum sunt, având parte (pentru prima dată) de aceeași bunăvoință și scăpând de privirile piezișe. Devenită brusc o persoană obișnuită, curajoasă și ambițioasă, Ada se descoperă ca fiind absolut normală, fără motive de a se simți rușinată față de ceilalți. Piciorul ei reprezintă o piedică mai mult mentală decât fizică.
Partea psihologică a poveștii - gândurile neîntrerupte ale Adei despre sine - este cea mai dureroasă și greu de citit. Avem în față un copil care se crede nimic, dispensabil, bun de aruncat la gunoi din cauza unui defect fizic. O mamă incapabilă de empatie, dând dovadă de o cruzime ieșită din comun față de propriul copil. O femeie străină, care învață să iubească din nou, să creadă în minuni, cu un suflet mai mare decât lumea întreagă. Descoperim o mulțime de prejudecăți legate de acești copii (cu picior strâmb congenital), deși era o afecțiune des întâlnită în acele vremuri. O judecată asemenea celei divine, bazată doar pe aparențe, spulberată însă de afirmația binevoitoare a lui Susan : Piciorul tău olog este departe de creier. Astfel, Ada simte că poate trăi din nou, înțelege în sfârșit că defectul fizic nu are nicio legătură cu capacitatea de învățare, inteligența sau aptitudinile ei. În timp ce sentimentele față de Susan încep să iasă la suprafață, se simte în fața unui nou obstacol, împărțită mereu între speranța față de schimbarea mamei sale și căldura simțită în preajma femeii care nu i-a vrut, dar a avut grijă de ei ca de propriii copii. Deși are mai multe lucruri decât înainte, prea puțin îi pasă. Tristețea pe care o simte nu poate fi alungată decât de încrederea încet dobândită, alimentată de comportamentul lui Susan.
Războiul care mi-a salvat viața este o poveste care vindecă, scrisă cu empatie și blândețe pentru toți copiii care se simt altfel față de ceilalți, limitați de propriul corp sau propria minte. Este un îndemn la toleranță și deschidere față de orice ființă umană considerată diferită.