Question

Am nevoie de rezumatul urmatorului paragraf din,, Moara lui Califar":
— Mai bun lucru, moș Călifare!
— Mulțumim d‐tale, nepoate. Ce vânt te‐a suflat pe sub atâta negureală de pădure și te‐a dat de‐a dura până la moară la mine?
— Moș Călifare, am auzit că ești un vraci cum nu s‐a dovedit, ca unul care procopsești pe oricine vine să te roage să‐l procopsești. Iată, pentru una ca aiasta am venit și eu.
— Bine, fătule, să te procopsesc. Îngăduie‐mi să termin de ferecat aiastă piatră; mai am să‐i dau câteva ciocane. Dar cum te cheamă? Și trebuie să‐ți fie foame... Te poftesc să mănânci cu mine, că nici eu n‐am mâncat. Am ciorbă de știucă și o mămăligă aproape întreagă. (Iată că am sfârșit.) Până una‐alta, fă de te spală, căci ai scuturat pe tine toți păinjinarii din pădure... Vezi, pe scara aceea.
Stoicea dădu spre iaz, sprijinindu‐se în ciomag și intră în scara putredă, ispitind‐o cu luare‐aminte din vârful ciomagului și dintr‐al opincii. „Moș Călifar – un unchiaș hârbuit! Îl scutur de zilele ce i‐au mai rămas, dintr‐o palmă! Iazul care nu face unde – dar astea ce‐s? Vorbe de babe! Să mă spăl și să las copilăriile.“ După ce se spălă pe mâini, își făcu pumnii găvane, îi cufundă în iazul rece și, scoțându‐i plini de apă și de murmur, îi azvârli în obraji...
A, ce vis întârziat! Stoicea sare de pe ipingea și înțelege cum că l‐au deșteptat picăturile reci ale unei ploi vijelioase, izvodite pe neașteptate din seninul mințitor al zilei. „M‐am păcălit cu socoteala mea: soarele, în loc să‐mi ajungă până la ochi și să mă trezească, a tras peste mine țolul ist greoi și leorcăit. Ce te faci acum? Sub stejar nu stau, că e rău de trăsnet. Încotro s‐o iau: înainte, spre moara lui Călifar, ori înapoi spre sat? Pe ce vreme o fi? Bre, ce vijelie! Auzi cum se frâng moșnegii pădurii. Să mă întorc spre sat și să tai ziua de azi pe răbojul celor pierdute.“
[Stoicea se rătăcește în pădure, în vreme ce furtuna se întețește, speriind animalele și păsările. Mânat de vijelie, ajunge în locuri pe care nu le recunoaște, dar reușește să‐și găsească adăpost într‐o scobitură adâncă de sub un deal. Un glas de copilă speriată îl face să sară din ascunzătoare, tocmai la timp pentru a o salva pe fata boierului Rovin, Tecla, de furia unei ursoaice rănite de glonț în timpul vânătorii. Recunoscător, boierul Rovin îi oferă lui Stoicea o slujbă la curtea sa.]
Și ajunge, el, Stoicea, văcarul din Alăutești, sluga cea mai de aproape, omul de toată încrederea și vechilul peste toți vechilii moșiilor boierului Rovin, numai în câțiva ani.
Dar norocul îi fusese mai prietin decât îndrăznise ca să viseze, căci domnița Tecla se îndrăgi de Stoicea pe viață și pe moarte; și boier Rovin, neavând ce face, îi dădu pe Stoicea; îl făcu ginere și‐l așeză bun stăpân în cea mai mare din moșiile rovineștene. Și iată‐l pe Stoicea: boierit de vodă, cinstit de o lume întreagă, iubit de nevastă, norocos în copii, norocos în roadele pământului, norocos în toate celea, ca în poveste! Căci copiii lui Stoicea creșteau bărbaţi și mândri: căci văcăria lui păștea în suhaturi pe care de‐abia le înconjurai în trei zile de umblet; căci oile lui albeau izlazul până în zare, ca omătul. Și zilele lui Stoicea treceau voioase, pline, limpezi, dar repezi ca unda pârâului de munte și ca visul. Câteodată, prea arare, parcă își aducea aminte de ceea ce fusese: „Eu sunt Stoicea, copilul lepădat care crescui pe la ușile străine? Eu sunt cel care mă hotărâi într‐o zi să mă duc la morarul Călifar ca să mă procopsească?... Norocul mi‐a ieșit înainte la drumul jumătate; și, în loc de moara lui Călifar, am nimerit în brațele domniței Tecla și într‐o boierie cât două.“ Însă Stoicea n‐avea vreme să se prea gândească la trecutul lui, căci zilele îi treceau senine și repezi.
Dar într‐o zi, intră în curtea lui Stoicea, pe un cal în spume, un vătășel din partea lui socru‐său, boierul Rovin.
— Boier Stoiceo, sărutămu‐ţi dreapta, așa te îndeam­nă zornic boierul Rovin, socrul boieriei tale, să‐ți ridici în sârg nevasta și copiii și ce ți‐e mai scump din câte ai, și să fugi spre munți, că de două zile a intrat în țară pârjolul tătăresc și se apropie ca mama crivățului.
Vătășelul n‐apucase să sfârșească bine vorba, și de pretutindeni năvăliseră în curte argații, pândarii și ciobanii moșiei, răcnind cu toții: „Tătarii! Tătarii!“



Cat mai repede posibil si cat mai scurt.Multumesc!(Dau 25 pct)

Answer 1

Răspuns:

nam inteles nimik poti sa fotografiezi textul te rog