Am nevoie de un eseu cu titlul "De ce sa fiu moral" cat mai lung cu putinta(2,3 pagini daca e posibil)
Răspunsuri la întrebare
Atît marii moralişti – Teofrast, Epictet, Seneca, Marc Aurelius, Montaigne, Pascal, La Bruyère, La Rochefoucauld sau Cioran –, cît şi oamenii comuni, cît de cît reflexivi (şi, în fond, aceştia, oamenii obişnuiţi, reprezintă nici mai mult, nici mai puţin decît mulţimea tăcută sau auzită a condiţiei umane dintotdeauna şi de pretutindeni), au observant adeseori că persoanele puse să aleagă între a fi apreciate pentru inteligenţa lor sau pentru moralitatea lor preferă, cu rare excepţii, cea de-a doua variantă. Iată o constantă de ordin psihologic, care-şi găseşte, pînă la urmă, dezlegarea în orizontul eticii. De ce vor fiinţele umane să fie apreciate ca fiind mai degrabă bune decît cu precădere inteligente – ar fi o reformulare a aceleiaşi chestiuni străvechi şi totodată mereu noi. Interpretările nu puteau să evite, desigur, nici observaţia că prostia nu-i la fel de blamabilă ca imoralitatea, ca răutatea, în genere. E vorba de o idee pe cît de simplă, pe atît de înţeleaptă şi de memorabilă, dacă vrem să ştim ceva cu adevărat esenţial despre ceea ce numim natură umană. Oamenii vor să fie deştepţi, dar vor, mai întîi, să fie în propriii ochi şi, nu mai puţin, în ochii celorlalţi, altruişti, buni, generoşi, curajoşi, blînzi, cumpătaţi, plini de iubire şi de înţelegere pentru semenii lor şi, deopotrivă, le convine să creadă că ei sînt altfel doar în unele ocazii, şi acelea motivate („nu se putea altcumva“ sau „tot din raţiuni morale am procedat dincolo de aşteptări“), animaţi de simţul dreptăţii, al compasiunii şi al recunoştinţei. Am zugrăvit un tablou, care însă, ca tot ceea ce ţine de fenomenele omeneşti, este, inevitabil, incomplet şi schematic. Să reţinem, totuşi, că important, pînă la urmă, este acest fapt: oamenii vor să fie morali, ei ştiu că acest lucru contează mai mult decît altele. Expresia cea mai concentrată a acestei atitudini este conţinută în celebra formulă din Republica lui Platon, formulă ce-i aparţine lui Socrate ca personaj: „Nu discutăm o chestiune minoră, ci discutăm despre cum trebuie să trăim“. Aceasta înseamnă, printre altele, că orice am fi, de oriunde am veni, oricît de inteligenţi sau oricît de puţin inteligenţi am dovedi că sîntem, oricîte sentimente şi atitudini diferite am avea în cursul unei vieţi, pînă la urmă, de fapt, este important, pentru oricare dintre noi, în primul rînd cum răspundem la întrebarea: „Cum trebuie să trăim?“. Ce rezultă de aici? Tot un lucru simplu, fundamental: că nu putem trăi oricum, adică, la întîmplare, după bunul plac. Dar cum trebuie, totuşi, să trăim? Iată o interogaţie ce pare simplă şi clară la prima vedere, dar care presupune, la o privire mai atentă, multe alte întrebări şi multe alte înţelesuri pe care omul trebuie să le dezlege, pe cont propriu: cu mintea sa, cu voinţa sa, cu sensibilitatea sa, în situaţii banale de viaţă sau în situaţii-limită, pline de risc şi de incertitudine.
În fond, în această expresie, „Cum trebuie să trăim?“, găsim începutul reflecţiei etice asupra vieţii, iar la sfîrşitul unei vieţi individuale, prin expresia „Cum am trăit o viaţă de om?“, avem răspunsul în grilă morală la întrebarea de început, la întrebarea care are în fiecare situaţie de viaţă un început, cînd putem fi morali sau nu. Oricum, de la întrebarea platoniciană „Cum trebuie să trăim?“ s-a trecut, din multe motive, şi la o altă întrebare: „De ce să fim morali?“. O carte recentă – Pastila Roşie. Eseu despre moralitate şi fericire (2015) –, scrisă de un tînăr filozof moral, Daniel Nica (n. 1983), doctor în filozofie al Universităţii din Bucureşti, cu teza Etica fără principii? Generalism şi particularism în filozofia morală (2013), tocmai încearcă să developeze un răspuns pe multe niveluri la o atare interogaţie. Cu multă bucurie intelectuală, dorim să ne oprim puţin asupra acestui volum, convinşi că merită toată atenţia unei semnalări. De altfel, cartea este recomandată şi de prefaţatorul ei, Cristian Iftode, coleg de generaţie cu patru ani mai în vîrstă, bun prieten de idei, după cum este apreciată şi de coordonatorul tezei de doctorat, Valentin Mureşan, şi, nu mai puţin semnificativ, de îndrumătorul său de la Oxford, Julian Săvulescu, care, printre altele, spune că „l-a descoperit pe Daniel Nica“ cu respectivul prilej, conchizînd: „Cu siguranţă va fi o personalitate importantă a anilor care vin“. Nutrim aceeaşi convingere, pentru că l-am reţinut pe Daniel Nica încă din primul an ca student la Filozofie: preocupat de filozofia morală şi de frăţietatea acesteia, în forme moderne şi contemporane, cu tema sensului vieţii, a fericirii şi a împlinirii de sine. În acord cu virtutea recunoştinţei, Daniel Nica îl aminteşte în „Cuvânt înainte“ pe colegul Viorel Vizureanu, „care mi-a oferit un feedback minuţios şi extrem de util […], provocîndu-mă să regîndesc o parte din miza cărţii“, dar n-o uită nici pe Alina Panaitov, ea însăşi absolventă de Filozofie, care „s-a dovedit a fi şi un bun exponent al cititorilor inteligenţi“ preocupaţi de asemenea subiecte.