Question

Am nevoie urgent de analiza textului Martisor de M.Sadoveanu..va rog

Answer 1

Daca vrei sa stii povestea Dochiei, apoi asculta si afla ca baba aceasta vrajitoare salasluia intr-o casa de stanca, sus pe Ceahlau, in locul care azi se cheama Panaghia.
Era o baba veche, care nu se inchina sara si dimineata. Traia acolo singuratica, unde se tarasc jnepenii pe piatra si unde infloresc maruntii trandafiri ai stancilor. In nopti de vara pluteau catra ea duhurile prapastiilor. Pe negre vijelii, cand scaparau fulgere rupte, suiau pe tancuri zvarcolindu-se fapturi de pe taramurile de dedesubt, din imparatia necuratului Tartor. Cu toate avea legatura baba Dochia, ca orice baba departata de lume si uitata de Dumnezeu.
De un timp crestea pe langa dansa o faptura din vai. O copilita, parasita lang-o coliba sfaramata de puhoaie; de pe singuratica ei inaltime, Dochia o auzea plangand, se coborase, o luase in brate si o urcase sus. De mult nu vazuse ea fiinta omeneasca, caci ea sta sub Panaghia de pe cand vaile le stapaneau uriesii. Acum, minunata de gangania aceea mititica si gingasa, si incalzita de o simtire necunoscuta, se hotari sa o creasca. O aplecase la o capra neagra, o invalise in blanuri si o tinuse pe langa foc de cetina.
Si asa, fetita de suflet a Dochiei crestea frumoasa, mladie si salbatica, acolo, aproape de nouri. Iar baba se legase catra ea c-o dragoste nespusa. Era lumina intunericului ei, floarea singuratatii in care de veacuri de om statea cufundata. Ii urmarise primii pasi si primele cuvinte c-o bucurie la care nu pot ajunge muritorii. S-acum se desfata la vederea ei - s-o imbratisa, s-o mangaia cu vorbe de mama care niciodinioara nu sunasera in pustia ei viata, din gura-i fara dinti.
Traiau amandoua de-un timp, pe munte. Oamenii erau departe, cine stie unde, in sesuri, unde plutea un abur subtire. Acolo, deasupra varfurilor de codri, fata Dochiei vedea numai caprele stancilor, cu coarnele intoarse pe spate, si vulturii cei mari cu gaturile goale. Ii privea cu ochii ei albastri si ganditori, le vorbea ca unor prietini, si se bucura - caci alte stiinti si alte jocuri ea n-avea pe lume.
Intr-un rand, in puterea primaverii, fata sta cuc apul pe bratele batranei si maica-sa ii rasfira cu degetele osoase parul auriu. Zambind, crapa pleoapele si, printre genele negre, zari in pulberea de lumina un fluture, apoi o albinita. Fluturele juca pe o raza, iar albina bazaia subtire si se invartea in jurul unei floricele.
Fata ridica fruntea din poala batranei.
- Spune-mi, maicuta, - zise ea, - ce-i gangania ceea care bate din aripioare si parca vrea sa se suie la soare?
- E un fluturel, draga babei!
- Dar gaza asta care canta in imprejurimea unei scanteute?
- E o albina, puiule!
- Si ce fac ele aici? De unde au venit? Nu le-am mai vazut niciodata!
- Apoi, draga copilita, fluturii sunt rari in singuratatile noastre, iar albinele traiesc mai ales langa asezarile oamenilor.
Fata tacu. Se uita in departari visand. Intreba iar, intr-un tarziu:
- Unde-s oamenii, maicuta?
- Departe.
- Unde sticlesc ape si fumega aburi?
- Da, fetita mamei, departe.
- Si oamenii is ca noi, mama?
- Ca noi, draguta; dar nici nu-s batrani ca mine, nici frumosi ca tine.
Asa, azi un lucru, mane altul, fetita afla cate putin despre lumea larga; si cum era vita de pamanteanca, un dor ascuns o tragea catre vai, ca un fir nevazut; dar ea nu spunea nimica.
Si dorul sporea cu gandurile, cu cat curgeau anii. Fata Dochiei crestea nalta-n boi; peste florile ochilor bateau gene lungi de umbra; si era gingasa ca o floare, macar ca umbla imbracata cu piei de salbataciune.
Casa de stanca de pe Ceahlau i se parea prea stramta si prea singuratica. Povestile din vechi zile ale babei le auzise de zeci si sute de ori; descantecele ei le rostea ea; ierburile salbatice stia sa le aleaga - s-acuma ar mai fi dorit ceva; nu stia ce, dar sufletul cerea ceva, fara stirea ei, - caci, fara stirea ei, avea radacini in lumea oamenilor.