As vrea un rezumat la cartea "Inima de samurai " de Margi Preus .
Dau Coroana !!! Plssss
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
La mijlocul secolului al XIX-lea, Mânjiro, un băiat japonez, este prins de furtună și salvat de niște mateloți americani. Cum Japonia nu îi primește înapoi pe cei odată plecați de pe teritoriul ei, Mânjiro se vede nevoit să rămână pe vasul american.
Dintr-un biet pescar, el se transformă într-un marinar curajos, alăturându-se vânătorilor de balene. Își măsoară forțele cu stihiile naturii, ia parte la goană după aur din California și devine cunoscut ca primul japonez care a pus piciorul în America. Dar adevărata provocare a vieții sale va fi alta: navigând între două lumi despărțite de prejudecăți mai adânci decât oceanul, va reuși el să întindă o punte între America și Japonia? Fragment: " 7 MAI 1843 (AL PAISPREZECELEA AN TEMPO, ANUL IEPURELUI) După trei ani și jumătate în larg, John Howland săltă pe valurile înspumate către casă. Toate punțile străluceau de curățenie, fiecare clanță de alamă fusese lustruită, fiecare balustradă fusese frecată și pe catarge fluturau toate steagurile aflate la bord. Transportă 2 761 de butoaie de untură de balenă și un echipaj de nouăsprezece oameni, inclusiv un băiat japonez - din câte se știa, cel dintâi care avea să pună piciorul în America. Mânjiro avea șaisprezece ani. Părăsise Japonia de mai bine de doi ani, pe care îi petrecuse în cea mai mare parte pe mare. Sc spălase bine, se tunsese, își lustruise cizmele și, într-un final, se postase lângă catargul principal, așteptând să zărească pentru prima dată țărmul noului său cămin. Dar când John Howland pătrunse pe gura râului Acushnet, vântul se potoli și corabia fu înghițită de o ceață albă. Marinarii coborâră bărcile și întinseră parame între ele și nava. O vreme, nu se auzi decât scârțâitul și plescăitul vâslelor, în timp ce echipajele din bărci remorcau prin ceața marea corabie. Cu ceața estompând totul, mai puțin pânzele întinse pe catargul cel mai apropiat, Mânjiro se simțea de parcă el și camarazii săi ar fi plutit în voia sorții prin cer, înconjurați de nori, fără urmă de uscat, fără un suflet de om pe pământ. Ceilalți marinari de pe punte stăteau tăcuți și încordați, chinuindu-se să întrezărească forma întunecată a țărmului sau conturul masiv al unei alte nave. La fiecare câteva minute, clopotul vasului John Howland bătea singuratic. Și apoi, ca un răspuns, venea vocea solemnă care anunța adâncimea apei: — Cincisprezece optsprezece stânjeni... Deodată, Mânjiro auzi un zumzet surd, atât de înăbușit, încât crezu că și-1 imaginase. Dar zumzetul deveni mai insistent și apoi, unul câte unul, din ceață începură să răzbată și alte zgomote. Un zornăit metalic. Un zăngănit urmat de un ecou. Un tropăit. Țipătul brusc al unui pescăruș. Strigăte de voci omenești și apoi răsete. Toate aceste sunete pluteau pe deasupra apei. La fel și putoarea. — Ce-i cu duhoarea asta? întrebă el. — Așa miroase o recoltă întreagă de untură de balenă acoperită cu o pătură de alge, îl lămuri căpitanul Whitfield, apărând din ceață și oprindu-se lângă Mânjiro. Lasă, că o să vezi în curând. În aceeași clipă, ceața dinaintea lor se risipi ca și cum cora-bia ar fi tăiat-o în două, dezvăluind o lume stranie și exotică, un vârtej de culoare și mișcare. În port se înghesuiau zeci de vase: corăbii, barcazuri și schoonere. Gabierii se târau de-a lungul sutelor de catarge și vergi, dând parâmele cu catran și strângând sau înălțând pânzele. De-a lungul cheiului, vopsitorii întindeau vopsea pe bărci, clădiri și scânduri. Dogarii pregăteau doage pentru butoaiele de untură, iar hamalii umpleau butoaie cu pesmeți. Căruțe trase de cai se hurducăiau pe lângă miile și miile de butoaie de untură acoperite cu iarbă de mare, care se înșirau de-a lungul cheiului și șerpuiau pe străzile ce duceau spre oraș. Aceasta era explicația duhorii. Mânjiro crezuse până atunci că portul din Honolulu era un loc aglomerat, plin de priveliști ciudate, dar, în comparație cu New Bedford, micul orasinsular se reducea la două străduțe prăfuite."
Sper ca te-am ajutat, spor!