B. „Romanitatea Daciei a fost însă diferită de cea a altor provincii cucerite de armata Romei. In Italia de Sus, Gallia, Spania (...) ea a fost produsul unei fericite deznaționalizări a unei populații numeroase preexistente care a continuat să reprezinte majoritatea, a atragerii acestei populații la un alt mod de a gândi și a vorbi, a amestecului unei părți a sângelui roman imigrat cu cel local... în Dacia însă a fost creată o adevărată ţară de colonizare dintr-un teritoriu slab locuit și înconjurat de o populație dușmănoasă, în care însă romanitatea nu și-a înfipt rădăcini atât de adânci, nesprijinindu-se pe bazele unei naționalități cucerite și din punct de vedere spiritual. De aici și ușurința cu care mai târziu a putut fi îndepărtată și a dispărut (...), fiind ștearsă ca o simplă poleială (...). Unii susțin că provincialii romani s-au refugiat în munți, pentru a-și păstra acolo libertatea și viața." (Robert Roesler, Studii românești. Cercetări asupra istoriei vechi a românilor)
Ma puteți ajuta cu o relație cauză-efect ?
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
Transformarea Daciei în provincie romană şi începutul procesului de romanizare
Transformarea Daciei în provincie romană[1] şi începutul procesului de romanizare.
După cucerirea Daciei, în urma războaielor din 101 – 102, 105 – 106, împăratul roman Marcus Ulpius Traianus (98 - 117) începe opera de romanizare. În vara anului 106, după sinuciderea lui Decebal (87 – 106), orice rezistenţă majoră a dacilor a încetat. Cel mai important document din care rezultă supunerea Daciei este inscripţia de la Corint, aceasta prezintă cariera unui ofiţer roman ce a fost prezent în „a doua expediţie, prin care întreaga Dacie a fost învinsă” (secunda expeditione, qua universa Dacia devicta est). Evenimentul mai este amintit de emisiunile monetare emise cu această ocazie şi, mai ales, de inscripţia de la Porolissum, emisă la 11 august 106, care atestă acordarea cetăţeniei romane înainte de termen mai multor militari[2].
Dacia Augusti Provincia cuprindea Transilvania (fără colţul sud-estic), vestul Olteniei, cea mai mare parte a Banatului, alte teritorii nord dunărene, cum ar fi: nord-estul Olteniei, sud-estul Transilvaniei şi sudul Moldovei au fost incluse provinciei Moesia Inferior. Noua provincie, situată la graniţa Imperiului Roman cu barbarii, este organizată ca provincie imperială condusă de un guvernator numit de împărat (legatus Augusti pro praetore), de rang consular (vir consularis), cu atribuţii militare şi juridice.
Primul guvernator a fost Iulius Sabinus care, probabil, a început organizarea provinciei după model roman. Sub urmaşul său, Decimus Terentius Scaurianus, este ridicată Sarmizegetusa romană (Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa), eveniment atestat de o inscripţie[3].
Sub Hadrian (117 – 138), sarmaţii iazigi, aliaţi cu roxolanii, atacă provincia, fapt ce l-a făcut pe împărat să se gândească la abandonarea ei. După restabilirea ordinii, acesta dispune modificarea structurii administrative: cea mai mare parte a provinciei formează Dacia Superior, în timp ce Dacia Inferior[4] cuprinde sud-estul Transilvaniei, estul Olteniei, nord-vestul şi sud-vestul Munteniei, preluate de la Moesia Inferior, teritoriile situate la nord de râurile Arieş şi Mureş au constituit Dacia Porolissensis[5] (118). Dacia Superior continuă să fie condusă de un legatus Augusti pro praetore, dar de rang pretorian, iar celelalte două, Inferior şi Porolissensis, au în frunte câte un procurator Augusti.
În timpul lui Marcus Aurelius (138 – 161) cele trei provincii sunt puse sub comanda unui singur guvernator, legatus Augusti pro praetore trium Daciarum, de rang cosular, în teritoriu staţionau acum două legiuni, V Macedonica şi XIII Gemina (169). Două din cele trei provincii îşi schimbă numele: Dacia Superior în Dacia Apulensis, Dacia Inferior în Dacia Malvensis, Dacia Porolissensis îşi păstrează denumirea[6]. Această organizare s-a păstrat până la retragerea aureliană[7].
Organizarea provinciei Dacia
În locurile mai periculoase şi totodată potrivite au fost construite castele militare; peste Dunăre s-a făcut un pod şi au fost înfiinţate multe colonii[16].
Atestarea primilor doi guvernatori ai Dacia Augusti Provincia, Iulius Sabinus (c. 106/107 – 109) şi Decimus Terentius Scaurianus (?109 – 110)[17]
Împăratul Caesar Nerva Traianus Augustus Germanicus Dacicus [învingătorul germanilor şi dacilor], […] călăreţilor şi pedestraşilor care au făcut serviciul militar în cele trei alae şi 16 cohorte […], care se află acum în Dacia sub ordinele lui Decimus Terentius Scaurianus, celor lăsaţi la vatră cu cinste după douăzeci şi cinci de ani de serviciu militar sau chiar mai mulţi de către Iulius Sabinus, ale căror nume sunt scrise mai jos, lor înşile, copiilor şi urmaşilor lor le-a dat [împăratul] cetăţenie şi legitimarea căsătoriei cu soţiile pe care le-ar fi avut atunci când li s-a dat cetăţenia sau, dacă nu sunt încă căsătoriţi cu acelea pe care le-ar lua mai apoi, dar pentru una singură[18].
Fondarea Sarmizegetusei romane