buna!Argumentati ca"Les Trois Graces" de Mircea Eliade apartine nuvelei
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
Nuvela “Le trois Graces”, concepută la Paris în august 1976, aparţine categoriei fantasticului mitic eliadesc de sorginte erotică. Titlul este mitologizant, legat de simbolul grecesc al Charitelor ori al Graţiilor. Graţiile, în calitate de zeiţe celeste ale frumuseţii, personificau splendoarea (Aglae), farmecul şi armonia (Thalia), respectiv bucuria şi plăcerea de a trăi (Euphrosyne). Din punct de vedere mitologic, acestea încarnau atributele seducţiei feminine, însufleţind cu farmecul lor ospeţele zeilor din Olimp. În nuvela sa, Mircea Eliade dezvoltă miticul cu valoare de categorie estetică pe care îşi fundamentează fantasticul, însă acordă acestuia semnificaţii noi prin două abordări diferenţiate: mitul propriu-zis şi modelul mitic.
De asemenea, „prezenţa elementelor de anticipaţie, „regia ştiinţifică”, apropie naraţiunea ,,Les trois Graces” de literatura SF. Există însă şi deosebiri importante. În primul rând, faptul că scriitorul nu-şi proiectează acţiunea nuvelei în viitor, ci o situează în imediata vecinătate a realităţilor de azi, speculându-le complexitatea. Dar, deşi statutul SF al nuvelei este perfect demonstrabil, întrucât există premisa unei explicaţii ,,ştiinţifice”, raţionale, logice, în această operă „se invocă idei şi ipoteze ,,ştiinţifice numai între ghilimele, neconfirmate obiectiv”.
Nuvela lui Eliade începe şi se încheie cu imaginea de basm a celor trei vile care va declanşa descoperirea semnificaţiei ei superioare de către omul de ştiinţă şi poet: „Evident, acum înţeleg! şopti fericit. Sunt trei şi totuşi una, acelaşi corp, deşi sunt separate. O perfectă, senină frumuseţe; nu li s-ar fi potrivit niciun alt nume…”. Entuziasmat, poetul îşi dusese şi prietenii să le admire, dar pentru aceştia ele au reprezentat doar un peisaj încântător ce li s-a şters ulterior din memorie. Numai Zalomit le personificase în imaginaţia sa, îndrăgostindu-se de siluetele lor ca de nişte fiinţe reale şi simţindu-se ataşat „de fiecare în parte şi de toate trei laolaltă”. În schimb, Hagi Pavel le confundă cu alte imagini comune şi chiar cu “Les trois Grasses”, Yvonne, Henriette şi o a treia fată al cărei nume-l uitase, care le fuseseră celor trei români camarade de studenţie.
Subiectul nuvelei este simplu. Într-o vacanţă de vară, în a doua jumătate a lunii iunie, cei patru prieteni îşi dau întâlnire lângă Poiana Dornei în satul Sestina, la o cabană de munte. De remarcat este absenţa elementului feminin din preajma prietenilor solitari. Accidentul mortal suferit de Tătaru se produce ca urmare a căderii şi rostogolirii sale pe panta nu foarte înclinată a unei prăpăstii. Crimă sau sinucidere? Cei patru bărbaţi urcau muntele pe o cărare îngustă care îi sileşte să se deplaseze unul în spatele celuilalt. Cărarea fiind şerpuită şi încadrată de brazi înalţi, Hagi Pavel, Zalomit şi Nicoleanu l-au pierdut din vedere pe tovarăşul lor care se afla în fruntea micului grup. La un moment dat, cei din urmă au auzit “un strigăt sugrumat” şi zgomotul înfundat al prăbuşirii unui corp. Alergând la faţa locului îl găsesc pe Tătaru care le şopteşte cele trei cuvinte enigmatice şi moare. Ceea ce amplifică misterul acestei întâmplări este neputinţa sau refuzul deliberat al victimei de a-şi încetini ritmul prăbuşirii prin susţinerea de tulpinile plantelor crescute pe povârniş sau prin agăţarea de bolovani, de care a preferat să se izbească rănindu-se mortal. Ceea ce nu ştiau prietenii lui Tătaru şi va afla mai târziu Zalomit este amănuntul revelator că strigătul şi zgomotul căderii din momentul accidentului nu proveneau de la aceeaşi persoană. Ajuns pe culmea muntelui, Tătaru fusese întâmpinat de o tânără femeie goală, care, îndreptându-se spre bărbatul ce o recunoaşte uimit de metamorfoza ei, îl împinge spre prăpastie şi infinit. Ţipătul de spaimă aparţinuse femeii, care se va ascunde, auzind glasuri, în ierburile foşnitoare de unde se ridicase ca o făptură ispititoare, ca un spirit al vegetaţiei menit să împlinească prin moarte destinul eroului.
În concluzie, la Eliade se observă că ieşirea din limita firească, din ,,pura devenire”, cum zice filozoful Constantin Noica, se sancţionează prin moartea celui care a iniţiat-o. Unul dintre multiplele sensuri ale nuvelei ar fi şi acela că niciun om nu are dreptul să-l scoată pe semenul său din rândul oamenilor. Parafrazând titlul simbolic purtat de unicul volum de versuri al botanistului Filip Zalomit, ,,Maculatele corole”, textul eliadesc ar putea fi subintitulat „Maculata tinereţe”, deoarece insolitul, care alimentează fantasticul eliadesc ,,este produs prin elaborarea unei teorii privind posibilitatea învingerii timpului… În ,,Le trois Graces”, Eufrosina…reuşeşte să depăşească efectele malefice specifice senectuţii”