Question

Buna, imi puteti spune si mie doua poiezii ale lui Mihai Eminescu care strofele sa fie in monorima....

Answer 1

De ce nu-mi vii;
Vezi, rândunelele se duc, 
Se scutur frunzele de nuc, 
S-aşează bruma peste vii -
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? 

O, vino iar în al meu braţ, 
Să te privesc cu mult nesaţ, 
Să razim dulce capul meu
De sânul tău, de sânul tău! 

Ţi-aduci aminte cum pe-atunci
Când ne primblam prin văi şi lunci, 
Te ridicam de subsuori
De-atâtea ori, de-atâtea ori? 

În lumea asta sunt femei
Cu ochi ce izvorăsc scântei... 
Dar, oricât ele sunt de sus, 
Ca tine nu-s, ca tine nu-s! 

Căci tu înseninezi mereu
Viaţa sufletului meu, 
Mai mândră decât orice stea, 
Iubita mea, iubita mea! 

Târzie toamnă e acum, 
Se scutur frunzele pe drum, 
Şi lanurile sunt pustii... 
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi viï?


Junii corupti;La voi cobor acuma, voi suflete-amăgite, 
Şi ca să vă ard fierea, o, spirite-ameţite, 
Blestemul îl invoc;
Blestemul mizantropic, cu vânăta lui gheară, 
Ca să vă scriu pe frunte, ca vita ce se-nfiară
Cu fierul ars în foc. 

Deşi ştiu c-a mea liră d-a surda o să bată
În preajma minţii voastre de patimi îmbătată, 
De-al patimilor dor;
În preajma minţii voastre ucisă de orgie, 
Şi putredă de spasmuri, şi arsă de beţie, 
Şi seacă de amor. 

O, fiarbă-vă mânia în vinele stocite, 
În ochii stinşi de moarte, pe frunţi învineţite
De sânge putrezit;
Că-n veci nu se va teme Profetul vreodată
De braţele slăbite, puterea leşinată
A junelui cănit. 

Ce am de-alege oare în seaca-vă fiinţă? 
Ce foc făr-a se stinge, ce drept fără să-mi minţă, 
O, oameni morţi de vii! 
Să vă admir curajul în vinure vărsate, 
În sticle sfărâmate, hurii neruşinate
Ce chiuie-n orgii? 

Vă văd lungiţi pe patul juneţii ce-aţi spurcat-o, 
Suflând din gură boala vieţii ce-aţi urmat-o, 
Şi arşi pân-în rărunchi;
Sau bestiilor care pe azi îl ţin în fiară, 
Cum linguşiţi privirea cea stearpă şi amară, 
Cum cădeţi în genunchi! 

Sculaţi-vă!... căci anii trecutului se-nşiră, 
În şiruri triumfale stindardul îl resfiră, 
Căci Roma a-nviat;
Din nou prin glorii calcă, cu faţa înzeită, 
Cu faclele nestinse, puterea-i împietrită, 
Poporul împărat. 

Sculaţi-vă!... căci tromba de moarte purtătoare
Cu glasul ei lugubru răcneşte la popoare
Ca leul speriat;
Tot ce respiră-i liber, a tuturor e lumea, 
Dreptatea, libertatea nu sunt numai un nume, 
Ci-aievea s-a serbat. 

Încingeţi-vă spada la danţul cel de moarte, 
Aci vă poarte vântul, cum ştie să vă poarte
A ţopăi în joc! 
Aci vă duceţi valuri în mii batalioane, 
Cum în păduri aprinse, mânat în uragane, 
Diluviul de foc. 

Vedeţi cum urna crapă, cenuşa reînvie, 
Cum murmură trecutul cu glas de bătălie
Poporului roman;
Cum umbrele se-mbracă în zale ferecate, 
Şi frunţile cărunte le nalţă de departe
Un Cezar, un Traian. 

Cad putredele tronuri în marea de urgie, 
Se sfarmă deodată cu lanţul de sclavie
Şi sceptrele de fier;
În două părţi infernul portalele-şi deschide, 
Spre-a încăpea cu mia răsufletele hâde
Tiranilor ce pier! 

În darn răsună vocea-mi de eco repeţită, 
Vă zguduie arama urechea amorţită
Şi simţul leşinat;
Virtutea despletită şi patria-ne zeie
Nu pot ca să aprinză o singură scânteie
În sufletu-ngheţat. 

Şi singur stau şi caut, ca uliul care cată
În inima junimii de viaţa-i dezbrăcată
Un stârv spre-a-l sfâşia;
Ca pasărea de zboru-i din ceruri dizmeţită, 
Ca muntele ce-n frunte-i de nouri încreţită
Un trăsnet ar purta. 

Dar cel puţin nu spuneţi că aveţi simţiminte, 
Că-n veci nu se îmbracă în veştede vestminte
Misteriul cel sunt;
Căci vorba voastră sună ca plâns la cununie, 
Ca cobea ce îngână un cânt de veselïe, 
Ca râsul la mormânt.