Caracterizarea lui Popa Tanda din nuvela "Popa Tanda" scrisă de Ioan Slavici
Mltumesc anticipat.
Răspunsuri la întrebare
Salut ! ✿
Cerință: Caracterizarea lui Popa Tanda din nuvela ” Popa Tanda ” scrisă de Ioan Slavici.
Caracterizarea personajului - aceasta constituie o latură tematică a analizei operei artistice și intră, din punct de vedere didactic, în sfera compunerilor derivate din textul literar. Aceasta este o scriere nonliterară, științifică, ce informează, argumentează, demonstrează, definește într-un stil denotativ, clar și precis.
Respectând cele trei părți specifice unei caracterizări de personaj - introducere, cuprins și încheiere.
Introducerea = aduce câteva date informative despre personajul Popa Tanda pentru individualizarea operei: nume, locul în care se desfășoară acțiunea, timpul și spațiul.
Cuprinsul = formează partea cea mai întinsă din lucrare, întrucât definește personajul, evidențiind trăsăturile sale fizice, morale, caracterul. Aici vorbim despre caracterizarea directă / indirectă dar și autocaracterizare.
Încheierea = câteva concluzii referitoare la tipul personajului, despre tratarea temei.
Caracterizarea propriu-zisă:
Publicată în revista ” Junimea ”, nuvela psihologică apare ca o ilustrare a proverbului ” omul sfintește locul ” și a ideii moralizatoare că viața merită trăită, dar nu oricum, ci cu demitatea conferită de muncă.
Părintele Trandafir, poreclit de săteni ” popa Tanda ”, este personajul principal unde autorul îl prezintă de-a lungul mai multor ani. Preotul își va schimba mentalitatea cu care vine în Sărăceni, constrâns de realitate, schimbând-o în același timp și pe a locuitorilor satului.
Trăsăturile personajului se desprind atât direct, din caracterizarea făcută de autor și de alte personaje, cât și indirect, din fapte, comportament, vorbe, mimică, atitudine, relația cu sătenii.
Prin caracterizarea directă, autorul conturează un sumar portret fizic al personajului ( deoarece personajul este lipsit de un portret fizic ) al personajului la bătrânețe: ” părul cărunt ”, ” barba căruntă ”.
Din perspectiva sătenilor, însușirile preotului, Părintele Trandafir, sunt receptate diferit în momentele diferite ale nuvelei. La început au o atitudine de apreciere: ” - Așa popă n-a mai fost în Sărăceni ! ”. Când părintele Trandafir devenea prea insistent în încercarea de a-i schimba pe săteni, de a le oferi doar binele, atitudinea lor era de respingere apoi de ostilitate, mai mult aceștia nu mai veneau la biserică urmând să-i pună părintelui porecla badjocoritoare ” popa Tanda ” - derivat de la verbul „ a tândăli ” adică a umbla fără rost. La primele încercări reușite ale acestuia de a-și schimba propria viață, sătenii fac constatarea că părintele este ” omul d.racului ”. Abia după ce observă foloasele muncii și încep să prospere și ei, își schimbă reacția ostilă într-una de admirație și de respect, părintele fiind acum numit ” omul lui Dumnezeu ”.
Când toate acțiunile lui par zadarnice, Popa Tanda se află într-un moment de cumpănă, se simte singur, neajutorat, și îl cuprinde disperarea. Nuvela surprinde zbuciumul interior: ” Acum însă îl prinse fircă neînțeleasă, merse câțiva pași înainte, se opri, își ascunde fața în amândouă mâinile și începu să plângă greu și cu suspin înăbușit și furios ”. Dovedind însă tărie de caracter, părintele depășește această criză psihică, începe să muncească și schimbă înfățișarea propriei case, gospodării. Gândirea practică îl ajută apoi să obțină venituri din agricultură și din negustoria cu lese. În urma unei munci tenace, părintele ajunge la prosperitate: ” Preoteasa avea rochie nouă, cei trei mai mărișori aveau păpucași din oraș, Măricua cea mai micuță avea pălărie de paie cu două flori roșii, iară pereții erau albi chiar și pe dinafară, ferestrele erau întregi, casa era luminoasă ”.
Ultima parte a nuvelei psihologice îl prezintă pe părintele Trandafir ( popa Tanda ) la bătrânețe, înconjurat de toți cei dragi, de familie, fericit cu viața împlinită.
Bun cunoscător al sufletului uman, Ioan Slavici relizează un personaj complex, în ciuda intenției moralizatoare, preotul Trandafir rămânând un om adevărat ” pe care îl legitimiează propriile fapte ”, după intenția mărturisită a scriitorului.