caracterizarea personajelor din moara cu noroc, hanul ancutei, please ps (cu citate)
Răspunsuri la întrebare
Explicație:
Ancuța este personajul principal și eponim al acestei opere sadoveniene și deschide seria impresionantă de eroine din creația de maturitate a autorului: Vitoria Lipan din romanul Baltagul, jupâneasa Ilisafta din Fratii Jderi sau Maria din Creanga de aur.
Ancuța (al cărei nume sugerează apropierea afectivă, datorată diminutivului) este, împreuna cu comisul Ioniță și cu moș Leonte zodierul, factorul catalizator al existenței de la han. Hanul pe care îl conduce este perceput ca o adevărata imagine a lumii, surprins la vremea petrecerilor și poveștilor. Imaginea hanului, care îi poartă numele nu poate fi despărțită de imaginea Ancuței. Hanul-cetate și gardianul său, Ancuța, creează cititorului sentimentul de prelungire a vârstei de aur.
În lumea ficțională creată de Sadoveanu, statutul Ancuței este interesant prin omonimia mamă-fiică, prin care se anulează barierele timpului.
Prin prezența ei discretă și plină de farmec, Ancuța cea tânără este comparată mereu de naratori cu dublura ei, cealaltă Ancuța. Atât mama, cât și fiica sunt femei frumoase și pricepute, care își cuceresc oaspeții cu zâmbetul viclean și cu ospitalitatea lor.
Aflată în prezentul narațiunii, Ancuța cea tânără își îndeplinește exemplar rolul de amfitrioană. Hangița, care împarte vin și mâncări, râsete și vorbe bune, este o prezență aeriană, aproape impalpabilă. Supranaratorul îi face un portret, surprinzând câteva imagini fugare care conțin detalii fizionomice și morale: sprâncenată și vicleană, cu obrazul aurit de soare – caracterizare directa.
Uneori, prezența ei blândă provoacă rememorarea, depănarea amintirilor, ca în cazul povestirii căpitanului Isac. Alteori, tânăra hangiță întâmpină drumeții veniți din locuri îndepărtate (ca în cazul negustorului lipscan) sau strecoară raze de lumină în ochii orbului sărac: îi sărută mâna pribeagului și îl servește cu fripturi și plăcinte – caracterizare indirecta, prin gesturi, care sugerează respectul, omenia și ospitalitatea.
Spre deosebire de mama ei, care a avut un rol activ în desfășurarea unor evenimente, Ancuța cea tânără își rezervă doar rolul secundar de mediere. În toate cele nouă povestiri, ea rămâne în umbră, ascultând cu înfiorare istoriile de demult. Rămâne o prezență discretă, diafană, dar memorabilă.