Question

CARACTERIZATI COANA EFIMITA FIZIC SI MORAL

Answer 1

Gherea spune undeva că lui Caragiale îi era imposibil să conceapă o operă până ce nu ştia exact numele tuturor personajelor. Aceasta o considera criticul, pe cât ne aducem aminte, ca o particularitate excepţională. Noi credem însă că nici un creator adevărat nu-şi poate gândi opera dacă nu ştie numele fiinţelor pe care le creează. Scriitorul care pune personajului un nume oarecare, la întâmplare, sau, în cazul cel mai bun, un X ori un nume provizor, cu gândul să găsească numele potrivit mai pe urmă, dă dovadă că nu vede personajul, că nu e creator şi că face o simplă "compoziţie" literară. Se zice că Balzac, când avea de scris un roman, cutreiera mai întâi străzile Parisului câteva zile, ca să se inspire de la firmele negustorilor. Pentru un creator, personajele sale există. Acelaşi Balzac vorbea despre eroii lui ca de nişte cunoştinţe din viaţa reală. Iar cunoscuţii noştri au pentru noi o sumă de însuşiri, din care una esenţială e numele. Şi numele comune sunt asociate strâns cu noţiunea (de aceea limba maternă, asociată mai puternic de noţiuni decât una străină, este mai frumoasă, adică mai expresivă). Numele propriu e şi mai asociat cu purtătorul lui, fiindcă asociaţia nu se face cu o noţiune generală, ci cu o imagine sau cu un complex de imagini de la o singură fiinţă concretă. Pe Eminescu nu ne putem închipui să-l cheme altfel decât Eminescu. Şi tot aşa pe amicul Vasiliu Gheorghe. Numele capătă caracterul persoanei care-l poartă. "Take Ionescu" este banal de tot, un Ionescu Tache, dar acest nume, din cauza omului care l-a purtat, a căpătat prin asociaţie un prestigiu deosebit. Iată de ce, dacă acuma l-am vedea purtat de un simplu Ionescu, întâmplarea ni s-ar părea comică. Aşadar, în viaţa reală, din cauza deprinderii noastre, numele se sudează cu imaginea fizică şi morală a purtătorului, devine o însuşire a lui, oricare ar fi acel nume. În arta literară însă, adică în creaţia artistică, unde fiinţa creată (cum am văzut) nu poate creşte în concepţia artistului fără un nume — numele nu va fi oricare, ci unul care să semene deodată cu personajul. Unui scriitor niciodată nu i-ar fi venit în minte numele Take Ionescu pentru un mare ministru din romanul său. Şi dacă scriitorul ar fi întrebuinţat acest nume, fără îndoială că cititorul nu l-ar fi acceptat. Aşadar, în deosebire de viaţa reală, unde numele e oricare, în literatură personajul trebuie să se nască odată cu numele care convine naturii sale fizice şi morale. Scriitorul trebuie să-l ghicească prin intuiţie — fie ajutat şi de firmele negustorilor. Căci numele, chiar numai prin sonoritate, fără să mai vorbim de imixtiunea asociaţiilor de idei, nu sunt indiferente din punctul de vedere al calităţii lor. Berheci e urât, iar Sulina este frumos, prin sonoritate. (Aleg nume geografice, pentru că numele de oameni ar putea să beneficieze ori să piardă prin asociaţiile de idei ale cititorului cu anume persoane dintre cunoştinţele sale.)