Care erau cele ,,Trei Starii ,, în Franta, ,,Vechiul regim,, prin ce se caracterizau elesi cinele compunea.
Răspunsuri la întrebare
Prima stare
Existau circa 130.000 de clerici, din care 60.000 erau membri ai ordinelor monahale. Cei 70.000 de clerici seculari lucrau în parohii. Se obișnuia ca cei mai tineri fii ai marilor nobili să urmeze cariera bisericească, pentru a se putea îmbogăți. Mulți episcopi dețineau mai multe episcopate și nu erau văzuți niciodată slujind în vreuna dintre ele. Acest lucru a provocat mari scandaluri și biserica a fost percepută de populație ca o instituție coruptă. Biserica Catolică era cel mai mare proprietar funciar în Franța. Clerul beneficia de pe urma perceperii dijmei și era scutit de plata impozitelor. Preoții ocupau o importantă poziție în stat, se ocupau de săraci, spitale și școli și țineau registrele de stare civilă, notând în registrele parohiale nașterile, căsătoriile și decesele.
Starea a doua
Starea a doua era cea mai puternică. Numărul nobililor varia între 110.000 până la 350.000 – adică 0,5% până la 1,5% din populație. Cei mai puternici erau cei 4.000 de nobili de curte, categorie limitată la cei a căror ascendență nobiliară data de dinainte de 1400 și care își permiteau costul vieții de la Versailles. Următoarea ca importanță practică era nobilimea de robă, nobili care lucrau în administrație și justiție, în special magistrații din parlamente. Restul nobilimii, care constituiau majoritatea clasei nobiliare, trăia la țară. Principala sursă de venit a nobilimii era pământul, deținând ¼ până la 1/3 din acesta precum și între 15%-25% din venitul Bisericii, întrucât toți episcopii erau nobili. Toate funcțiile înalte erau ocupate de nobilime. De asemenea, se bucurau de numeroase privilegii, fiind judecați de tribunale speciale, scutiți de serviciul militar, de munca la întreținerea drumurilor, aveau drepturi exclusive la vânătoare și pescuit, drept de monopol asupra morilor, cuptoarelor de pâine și teascuri, beneficiau și de scutiri de impozite. În general nobilimea era ostilă schimbării și se cramponau de privilegilor ca fiind singurele care îi distingeau de oamenii de rând. Totuși nobilimea nu era o castă închisă ci o elită deschisă, acceptând deseori alianța cu burghezia, dacă acest lucru ducea la întărirea puterii sale economice. De altfel, puteai deveni nobil fie prin favoarea acordată direct de rege, fie cumpărând anumite slujbe. Deși nobili își puteau pierde titlul de noblețe dacă desfășurau activități economice specifice oamenilor de rând, cum erau comerțul sau munca manuală, unii dintre ei s-au implicat în metalurgie, minerit sau sistemul bancar.
Starea a treia
În fruntea stării a treia se afla burghezia care reprezenta un grup social eterogen care nu aveau titluri nobiliare și nu erau nici țărani, nici muncitori urbani. Cei mai bogați din categoria burgheziei erau negustori ale căror venituri din activitățile comerciale au sporit în numai un secol la 440% mai bogați. Alți burghezi erau bancheri, latifundiari, liber-profesioniști (medici, scriitori, avocați), funcționari publici. În total, existau circa 2,3 milioane de burghezi, circa 8% din totalul populației.
A doua componentă a stării a treia, de departe cea mai numeroasă, era țărănimea. Circa 85% din populația Franței trăia în mediul rural și majoritatea o formau țăranii. Estimările suprafeței de teren pe care o dețineau variază între 25 – 45% din total. Exista un mic strat (circa 600.000) de mari fermieri, care cultivau pentru a vinde, angajau alți țărani cu ziua și dădeau bani cu împrumut. Mai numeroși erau les laboureurs, țăranii care cultivau pentru propriul consum și care, în anii buni, obțineau și un mic surplus. Aceste două componente ale țărănimii au dus-o relativ bine în tot secolul XVIII până în anii 1770. Celelalte două părți ale țărănimii erau țăranii dijmași, lipsiți de capital și care dădeau jumătate de recoltă proprietarilor pământului, și țăranii lipsiți de pământ care nu dețineau decât casele și grădinile. Țăranul sărac nu avea nici o speranță în a trăi mai bine și trăia în nesiguranță deoarece vremea rea sau boala îl puteau aduce în rândul vagabonzilor, care trăiau din cerșit, furt și slujbe ocazionale. Toți țăranii erau obligați să plătească dijma bisericii, impozite statului (la taille, la vingtieme, la capitation și la gabelle) și obligațiile feudale seniorului lor (la corvee, le champart – părți din recoltă -, lods et ventes – o taxă plătită seniorului când bunurile își schimbau proprietarul). Situația țăranilor diferă de la o provincie la alta. De pildă, țăranii din Midi nu plăteau deloc dări, în schimb cei din Bretania și Burgundia aveau dările cele mai mari. Povara cea mai grea pentru țărani erau arenzile. Acestea au crescut accentuat în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ca urmare a creșterii populației de la 22,4 milioane în 1705 la 27,9 milioane în 1790.