Care este mesajul poeziei "aceasta luna lina"?
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
Explicație:
Evaluarea competenţelor de lectură ale elevilor prin intermediul testelor
Constantin ŞCHIOPU
Nr. 3, anul XXIV, 2014
TESTUL nr.1
Argumentaţi într-un eseu, făcând referinţe la lirica poetului, afirmaţia: „În plan afectiv, legământul poetului Grigore Vieru cu Mama este o formă a iubirii; din punct de vedere psihologic, Ea (mama) polarizează toate sentimentele şi trăirile, generând specifica îngândurare a fiinţei şi potenţând neliniştile ontologice ale secolului nostru; din punct de vedere moral, este întruchiparea celor mai înalte calităţi; sub aspect filozofic, constituie principiul matern al întregului univers” (M. Cimpoi).
Cerinţe
I. Indicaţi titlurile a 4 volume de versuri ale poetului.
II. Relevaţi ipostazele mamei, stările lirice şi atitudinea poetului faţă de ea.
III. Comentaţi câteva simboluri ale maternităţii din lirica poetului.
Rezolvare
I. Grigore Vieru a publicat mai multe volume de versuri: Un verde ne vede, Taina care mă apără, Rădăcina de foc, Steaua de vineri, Acum şi în veac, Strigat-am către tine ş.a.
II. Tema mamei, dominantă în lirica poetului, este abordată într-un număr impresionant de poezii, printre acestea înscriindu-se şi următoarele: Sufletul mamei, Tăcerea mamei, Mamă, tu eşti, Mă rog de tine, Făptura mamei, Aer verde, matern, Sub stele trece apa ş.a.
Mitul matern, în lirica poetului, are semnificaţii profunde şi complexe. Din poeziile pentru copii desprindem imaginea unei mame de care este ataşat afectiv copilul („Copil, de fruntea mamei / Eu fruntea mi-o lipeam”), a unei fiinţe unice în univers, precum soarele („Soarele e unul / Mama una este”). Mama apare ca reazem moral, ea veghează, apără şi îi însufleţeşte copilăria („Această punte, Doamne, / De se va prăbuşi, / Întinde-s-or în locu-i / Mâini două-a maică-mi”), are capacitatea de a reface întregul, starea de echilibru („Această lună lină, / De nu va răsări, / În locu-i răsări-va / Lin chipul maică-mi”).
Într-un şir de poezii, mama reprezintă valoarea supremă („Câtă vreme rămân / Mamele jos, pe pământ, / Nicio ţară nu este săracă”), memoria noastră, izvorul din care ne tragem seva, neuitarea casei părinteşti, a locului unde ne-am constituit ca neam („Cu roua spicului sub pleoape / Mă-ntorc / Spre ce mi-e sfânt şi-aproape: / Spre chipul tău de aur, mamă /Şi-mi curge sufletul ca grâul”, Spre chipul tău!).
O altă ipostază a maternităţii este mama-natură, mama-cosmos. În acest caz, vorbim despre o identitate organică între mişcările sufleteşti materne şi cele cosmice. Ontologic, mama se identifică cu elementele naturii şi ale cosmosului. Astfel, tremurul frunzelor poamei este consubstanţial cu tremurul sufletului matern, întregul univers astral, transformat într-o cunună de lauri, este pus pe fruntea mamei. Steaua şi mama devin două entităţi inseparabile, lumina universală şi cea emanată de chipul matern sunt sinonime cu eternitatea, busuiocul şi floarea-soarelui seamănă cu chipul mamei („Dincolo de cerul ochilor tăi, mamă, – Valurile mării. Codrii de aramă, / Iar pe valuri – steaua. Şi pe frunza poamei – / Tremurândă umbra sufletului mamei”).
În viziunea poetului, mama şi patria sunt două noţiuni care se suprapun. Din poezia Mamă, tu eşti se desprinde imaginea cosmică a patriei ca mediu geografic, a baştinei, a plaiului, cărora li se dă viaţă prin fiinţa mamei. Caracteristicile chipului fizic al mamei sunt complementate de sugestii ale unor trăsături spirituale: mama e veşnică precum patria. Gândul e generat de asociaţia dintre vârful acoperit de nea al muntelui şi părul cărunt al mamei. Ochii mamei sunt ca nişte mări albastre care adună liniştea, frumuseţea şi zbuciumul vieţii, mâinile mamei, asemenea arăturii, sunt dătătoare de rod, respiraţia ei naşte ploi peste glie, insuflă viaţă pe tot cuprinsul patriei.
Indiferent de ipostaza în care apare mama (mama reală, mama-simbol, mama-valoare spirituală, mama-natură / cosmos etc.), înregistrăm legătura afectivă dintre ea şi fiu / eul liric. Neliniştea, dorul, regretul, tristeţea, bucuria de a fi alături de fiinţa dragă, îngândurarea sunt stările dominante desprinse din universul liric al creaţiei lui Grigore Vieru la tema maternităţii. Neliniştea poetului este de natură metafizică, provocată de curgerea timpului („Pe drum alb, înzăpezit, / Pleacă mama. / Pe drum verde, înverzit, / Vine draga” sau „Tot mai mititei, / Maică, ochii tăi / Soarele luceşte, / Cu greu îi găseşte”). Durerea vine din acelaşi sentiment al pierderii fiinţei dragi („Mă doare căsuţa, / Grădina ta verde, Toate / Câte-au rămas fără tine / Nu-mi mai e dor de nimeni, mamă, / Numai de tine mi-e dor”). Trăind sentimentul întregului, eul liric se regăseşte în chipul mamei ca într-un Altul superior, ideal.