Care este prima scriere religioasa in limba romana?
Răspunsuri la întrebare
Scrisul religios și unitatea culturii românești vechi
Scrisul religios a pus în circulație, probabil în a doua jumătate a veacului al XV-lea [6, p. 23-34, 47-58], prima formă aleasă, cultivată a limbii române. Traducerea cărților sfinte în limba țării a dat formă românească întâi cărților biblice de lectură cele mai importante (primele au fost, desigur, Psaltirea, Evangheliile și Apostolul), apoi scrierilor canonice de slujbă (mă gândesc îndeosebi la Cazanii). Evident act de cultură, această traducere, efectuată concomitent în zone distincte ale spațiului românesc (cu certitudine în nordul Moldovei, în zona Brașov-Sibiu și în Banat-Hunedoara), a impus un standard general acceptat pentru expresia, respectiv pentru forma textelor religioase și a creat, prin conținutul și prin structura acestora (în primul rând a scrierilor de lectură bisericească), un model de comunicare pentru circumstanțele elevate de utilizare a limbii române. Textul religios, difuzat rapid prin copii manuscrise (textele sud-transilvănene ajunse până la noi conservă urme lingvistice nord-moldovenești sau bănățean-hunedorene, cele moldovenești – urme sudice sau bănățean-hunedorene, cele bănățean-hunedorene – urme sudice sau nord-moldovenești, iar cele nord-transilvănene-maramureșene – urme evidente sudice)3, a devenit astfel prima și cea mai importantă modalitate de educare – morală, comportamentală –, susținută acum instituțional, dar și un model relevant în plan lingvistic și retoric, diferit în mod evident de exprimarea uzuală, necultivată. El, textul religios, în toate variantele sale și prin toate tipurile și tiparele textuale puse în circulație, a fost, de asemenea, în secolele de început ale limbii române literare, un mijloc eficient de culturalizare, întrucât punea ascultătorul, respectiv cititorul, în contact cu scrieri de alt tip (funcțional și stilistic) decât cele folclorice și propunea modele culturale cu circulație larg europeană.