Care sunt cele trei evenimente esențiale care au dus la apariția Bisericii Luterane, a Bisericii Calvine și a Bisericii Anglicane?
- Găsiți câte o idee esențială a fiecăreia dintre ele.
- Care este personalitatea-cheie a fiecăreia?
urgent !!!! dau coroana si inima
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
Biserica Luterana- Reforma Protestantă, câteodată, numită și Revoluția Protestantă, a fost o mișcare în secolul XVI de a reforma Biserica Romano-Catolică din Europa Occidentală. Reforma a fost începută de Martin Luther[1], cu Cele 95 de teze despre practica indulgențelor. La sfârșitul lunii Octombrie 1517, el le-a afișat pe ușa Bisericii Castelului din Wittenberg, folosită în mod obișnuit ca afișier pentru comunitatea universitară. În Noiembrie, le-a trimis diferitelor autorități religioase ale timpului. Reforma s-a sfârșit în divizare, prin întemeierea unor noi instituții. Cele mai importante patru tradiții care au izvorât direct din reforma sunt tradiția luterană, cea reformată/calvinistă/prezbiteriană, cea anabaptistă și cea anglicană. Tradiții protestante ulterioare își au, de obicei, rădăcinile în aceste patru școli inițiale ale Reformei. În plus, Reforma Protestantă a dus la o Reformă Catolică sau Contrareformă în sânul Bisericii Catolice, printr-o varietate de noi mișcări spirituale, reforme ale comunităților religioase, înființarea de seminarii, clarificarea teologiei catolice, ca și schimbări structurale în instituția Bisericii.
Biserica Calvina- Calvin nu recunoaște decât două sacramente (Taine): Botezul și Comuniunea (Împărtășania). Respinge dogma prezenței reale a "trupului și sângelui Domnului" în împărtășanie, invocarea sfinților, instituția episcopatului, etc. Predicatorii sunt aleși de către credincioși și fiecare din bisericile calviniste este condusă spiritual de un consiliu ales. Calvin crede într-o predestinare absolută a aleșilor și celor condamnați la "judecata din urmă", respingând astfel complet liberul arbitru. Publicațiile lui Calvin au difuzat ideile sale asupra unei biserici corect reformate, în multe părți ale Europei. Calvinismul a devenit religia majorității populației în Scoția, Olanda și părți din Germania de nord și a avut o influență mare în Ungaria și Polonia. Majoritatea coloniștilor de pe coasta atlantică americană și din New England erau calviniști, inclusiv puritanii și coloniștii olandezi din Noul Amsterdam (New York). Africa de Sud a fost fondată, începând din secolul XVII, de calviniști olandezi (deși câțiva erau de origine franceză sau portugheză), care erau cunoscuți cu numele de Afrikaans. Sierra Leone a fost colonizată masiv de calviniști din Noua Scoție. John Marrant a organizat acolo o congregație sub auspiciile lui Huntingdon Connexion. Coloniștii erau în mare parte loialiști negri, afro-americani care au luptat pentru britanici în timpul revoluției americane.
Calvin credea în ideea predestinării (mântuirea sau damnarea unui individ este hotărâtă de Dumnezeu de la bun început)
Biserica Anglicană- Primii misionari în Anglia au fost monahii celți: irlandezi, scoțieni și bretoni. Prima mențiune a unui episcop englez datează de la Sinodul de la Arles din 314, la care au participat episcopii de Londra și York. Totuși cel dintâi misionar “în masă” a fost sfântul Augustin de Canterbury (d. 604), trimis de Papa Grigore I cel Mare . La Rusalii, pe data de 1 iunie 597, regele Ethelbert primi botezul, apoi pe 16 noiembrie, Augustin a fost hirotonit arhiepiscop de Canterbury. Cu toate că inițial creștinii englezi aveau un sistem bisericesc celtic, primii cinci arhiepiscopi cantareni au fost italieni, apoi al șaselea englez, iar al șaptelea a fost sfântul Teodor de Tars, un grec, care organiză Biserica engleză după sistemul grecesc.
Monahii englezi au pornit în misiune, evanghelizând frizonii și belgienii. O mare parte din sfinții locali de la Utrecht și Stavelot datează din acestă epocă.
Primul mare dascăl englez al Bisericii a fost sfântul Beda Venerabilis (d. 735). Un alt mare dascăl al Bisericii a fost sfântul Dunstan de Canterbury (d. 988), care a înlocuit pravilele monastice celtice cu regula benedictină. Apogia patrologiei și pastoralei englezești a fost sfântul Anselm de Canterbury (d. 1109). Acesta a reușit să se impună, atât în fața regelui William al II-lea, cât și în fața papei Urban al II-lea, încât a primit titlul de alterius orbis papa.
Conflictul dintre biserică și rege s-a intensificat în timpul lui Thomas Becket de Canterbury, care a fost asasinat în 1170 de către trimișii regelui, apoi canonizat de Biserică, trei ani mai târziu. Conflictul dintre Roma și rege a crescut, îndeosebi în timpul regilor Eduard I și Eduard al II-lea, iar acest conflict se datora anatelor (impoziturilor) pe care le percepea papa Romei în Anglia.
Henric VIII Modificare
Încă înainte de reformă, regele Angliei exersa o influență considerabilă asupra Bisericii engleze. Aceasta explică de ce reforma în Anglia n-a fost începută de teologi individuali, ci de monarhul însuși.
Cam atât ar fi!