Cei trei muschetari de Alexandre Dumas secventa preferata rapid va rog
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
Cei trei muschetari” de Alexandre Dumas, personajul se face remarcat, de la început până la sfârşit, prin programarea sau, mai bine zis, provocarea unor dueluri. Tânărul soldat în gărzile regelului, care devine muschetar pe parcursul celui de-al doilea volum, este un om cu aspiraţii şi obiective, iar în ceea ce dorea să întreprindă nu încăpea prudenţă.
Prietenii tânărului d’Artagnan, cei trei muschetari, intră în jocul acestuia cu uşurinţă, mai ales că cei cu care aveau să se dueleze, de această dată, erau patru tineri englezi. Aşadar eroii cărţii ne dau întâlnire în al doilea volum şi nouă cititorilor, în spatele grădinii Luxemburg, într-un loc ferit de ochii lumii. Şi avem destule motive să-i însoţim. La finalul primului volum, rămăsesem cu multe necunoscute şi precum d′Artagnan, un personaj catalizator, precum o călăuză ageră şi destoinică pentru cititor, eram nerăbdători să le aflăm.
Intrigile din roman, cum era de aşteptat când în joc apare un asemenea personaj, tânăr, curajos, dar în egală măsură impetuos, într-atât de avid în a-şi cultiva virtuţile cavalereşti încât sfârşeşte prin a ne arăta mai degrabă viciile, se descurcă şi apoi se încurcă cu o viteză ameţitoare.
Aşa se face că femeia iubită, găsirea şi salvarea ei, este un motiv serios pentru acesta să devină adoratorul înflăcărat al lui Milady, o femeie fatală şi la propriu şi la figurat. D’Artagnan are dreptate într-o singură privinţă: Milady şi „Omul din Meung” sunt în mod cert cele două iscoade ale cardinalului Richelieu. Iar ceea ce, pentru d’Artagnan, în primul volum, este doar o teorie, în al doilea volum se dovedeşte un fapt îngrozitor de adevărat. Cum însă protagonistul romanului nu trăieşte din deducţii logice, iar dialectica nu este tocmai punctul său forte, fiind mereu dornic să acţioneze, să verifice, să experimenteze în practică, suntem înclinaţi să credem că nu va putea evita comiterea unei greşeli grave. Până să se confrunte cu consecinţele opţiunilor sale teribiliste, va găsi un pretext teribil de bun în teorie, pentru a gusta din fructul interzis.
Dincolo de intenţii sau de modul controversat de acţiune al tânărului, care nicidecum nu poate face cinste unui gentilom ori unui cavaler, d’Artagnan deschide, prin faptele sale mult prea nesăbuite, o altă cale de acces pentru cititor. Parcurgem astfel o parte a cărţii pe care Alexandre Dumas a scris-o cu talent într-un registru opus faţă de cel cu care ne-a obişnuit în primul volum. De la comedie, la tragedie, de la bună dispoziţie, la o atitudine gravă, de la zile senine, la altele tensionate şi întunecate pentru muschetari, acest volum ne oferă o lectură complexă. Nu au fost abandonate totuşi nici ironia, nici senzaţionalele răsturnări de situaţie, nici arta de a construi suspans şi dialoguri inteligente. Le regăsim la cote înalte.