Cine îmi face o compunere cu cuvintele: nu știu, probleme, bunica, eu, verzi, ea, n-am reușit și zece, în ea!! Minim 150 cuvinte!
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
Era o zi frumoasă de vineri. Gândul îmi stătea doar la ea , bunica mea , n-am reușit să scap de acest gând până la finalul orelor de curs .
Nu știu cum , dar am scăpat de școală , iar în dimineața zilei de sâmbătă am mers la țară , unde am văzut-o pe bunică , cu ai ei ochi verzi , admirăndu-i timp de câteva secunde . Aceasta m-a primit în casa dumneaei unde mi-a povestit câteva dintre problemele ei însă n-am reușit să le înțeleg deoarece sunt prea mică iar bunica era într-o situație dificilă .
Însă eu am încredere în ea că până mâine la zece își va rezolva toate probleme.
Alunecarea zilelor
Nu știu unde se duc zilele...!? Cred că nimeni nu știe, dar, spre
deosebire de mine, cred că nimeni nu-și face probleme în legătură
cu acest mare mister. De când am sesizat că exist pe această
planetă, m-a tot ispitit întrebarea:
"Unde se duce ziua de azi, înainte de a veni, tiptil, ziua de mâine?"
Bunica mea, care este foarte atentă cu mine, m-a întrebat,
de câteva ori, unde mă gândesc așa de tăcut, atunci când
mă opream brusc din multele mele treburi și priveam,
ca-ntr-un vis, culoarea albă a peretelui din fața mea.
La început, nu i-am răspuns nimic, am zâmbit fugar și am revenit
la multele mele treburi...
Numai că, într-o zi, cred că era mai spre seară, bunica m-a întrebat,
iar, unde mă gândesc, dar parcă avea ceva sclipitor în ochii ei verzi,
care sunt la fel de verzi ca și ochii mei.
Eu am presimțit că nu e ceva chiar foarte bun să
te gândești la ceva, încă nu învățasem cuvântul "interzis",
prin urmare, așa cum era și firesc, am privit-o intens pe bunica,
am privit-o cu tot verdele din ochii mei, apoi i-am spus, evident
zâmbind, că eu nu mă gândeam nici un pic și niciodată, eu doar
urmăream,cu cea mai mare atenție a mea, cum merge ziua pe perete...
Bunica a zâmbit și ea, iar zâmbetul ei era fermecător, era parcă
împodobit de toată măreția blândă a cerului, era așa de senin
că, sigur, și ziua s-a oprit puțin să-l privească...
Așadar, în acest moment, când am cu 10 ani mai mult ca atunci, constat
că n-am reușit să aflu unde se duce ziua... și, mai ales, de ce pleacă
mereu numai noaptea.
Aceste mari probleme mă preocupă ceva mai rar, dar ele
vin, din când în când, ca niște norișori alburii, peste verdele,
acum și mai intens, din ochii mei.
Am aflat, totuși, absolut întâmplător, o posibilă cale de urmat,
pentru că, într-o dimineață de iarnă, foarte devreme, nea Pandilu, vecinul
nostru, care făcea pârtie la el în curte, l-a întrebat pe bunicul Spiridon:
"Unde sunt cei care nu mai sunt ?". Bunicul, care și el făcea pârtie,
la noi în curte, s-a apropiat mai mult de gard și a zis clar, foarte clar:
"Încet, încet, trecutul trece... în umbra timpului discret."
Apoi, brusc, toți fulguții de zăpadă s-au oprit și, după ce au șoptit
repede ceva de ei știut, s-au întors spre cer, lin, plutind înapoi,
ca ecoul perfect al unei ecuații de gradul al doilea, printre
rădăcini imaginare.