clasa a II a jurnalul de lectura Peter Iepurasul.
imagineaza-ti un scurt dialog intre cei doi iepurasi, veniti din Morcopolis sa participe la Congresul Urechilor Lungi
Răspunsuri la întrebare
Jurnalul ultim al lui Matei Călinescu îmi evocă prin reverberație volumul lui Frank O’Hara, Meditation in an Emergency. De unde provine intensitatea lucid-hipnotică învăluitoare a jurnalului, melancolia sa dizolvantă, uluitoarea comprehensiune a unor infinitezimale, a unor imponderabile? Din faptul că Matei Călinescu măsoară „altfel” timpul ce i s-a dat, care i-a mai rămas după diagnosticarea sa cu un cancer care s-a întins de la plămâni la pancreas, ca un timp care înscrie fiecare zi într-o monadă, one day at a time, un revers melancolic-reflexiv al lui carpe diem?
Nu e numai atât. Îl reîntâlnim aici pe memorialistul din Amintiri în dialog, interlocutorul lui Ion Vianu într-o remarcabilă radiografie a unei epoci configurând o ineluctabilă galerie de portrete, îl recuperăm pe „biograful” unei interiorizări calcinate care semnează Portretul lui M., pe diaristul sensibil și nuanțat din Un fel de jurnal, cu ceva în plus însă. Acest supliment este detectabil și tematic, dar rezidă mai degrabă în ton. Tema timpului „pierdut”, „regăsit” pe filiera unei revizitări de o mare acuitate analitică a unor momente proustiene, este reproiectată într-o meditație care leagă nebănuite fire narativ-biografice într-o inextricabilă țesătură a unor amintiri ce dobândesc ponderea ficțiunii nostalgice. Matei Călinescu înscrie reflecțiile sale cu privire la timp în cadrul conceperii acestui „altfel”, al acestei alterități induse a jurnalului dincolo de orizontul cronicii unei morți anunțate, pe care-l relevă parcursul clinic al maladiei cu întâlnirile și discuțiile ce le ocazionează.
Rememorarea constituie pentru Matei Călinescu expresia doar aparent paradoxală a unui viitor al trecutului, ca lectură creatoare, deturnată ficțional, menită a-l face să vibreze printr-o emoție ce-l recompune sub forma literaturii, parte a mecanismului declanșator de ficțiune proustiană. Ponderea meditativă a reflecțiilor pe care le consemnează calendarul diaristic este impresionantă, dar fără a exclude episoadele unor întâlniri în care sunt creionate din câteva trăsături atât personaje remarcabile ale literaturii române, precum Ion Negoițescu, Mircea Ivănescu – căruia îi este dedicat jurnalul –, Vlad Georgescu etc., dar și universale. Întâlnirea preț de un scurt dialog cu Borges provoacă un rapel hermeneutic fascinant, în căutarea unui fragment rătăcitor din memoria alephică a scriitorului argentinian în vastul ocean al bibliotecii universale. Jurnalul „altfel” diferă considerabil de jurnalele de lectură, colorate de subiectivitatea asumată sau nu a impresiilor, de imperativul gustului la individualitățile puternice. Este mai degrabă un jurnal despre lectură, adresat nu doar cărților, ci și istoriei personale, introdusă în circuitul lecturii și, implicit, în cercul unei hermeneutici particulare ce topește în ea autobiografia. De aici provine probabil această luciditate liminală, care deschide către dimensiunea unei a treia lecturi, cea care introduce filmul recompus al chipurilor celor pe care i-ai cunoscut și care deformează lectura inițială a unui text. Este ceea ce aș numi o „lectură spectrală”, pe care Matei Călinescu o examinează și o performează deopotrivă, evidențiind dintr-o întâlnire fotografiată de memoria sa ceea ce Roland Barthes, în La Chambre claire, numește punctum, acel detaliu semnificativ care străpunge suprafața fotografiei prin magnetismul pe care-l exercită asupra unei sensibilități singulare. Această sensibilitate particulară atrage atenția în acest jurnal in an Emergency, în care autenticitatea (pe care o căutau febricitat și tinerii furioși și ulterior celebri ai generației ’27, cărora lectura lui Matei Călinescu le traversează productiv opera și biografia cu ecouri și în acest jurnal) survine nu din spontaneitate, ci din eliminarea sincerității calculate, din dizolvarea acestui viitor rezidual în percepția prezentului ca eveniment postum.
O altă dimensiune a jurnalului constă într-o meditație asupra gesturilor care au marcat cel mai adesea prin precaritatea lor etică destinul unor mari scriitori, precum Ion Negoițescu sau Nicolae Balotă. Există la Matei Călinescu, dincolo de o reală generozitate afectivă și de un efort de comprehensiune, această luciditate pe care o transferă în exercițiul hermeneutic aplicat tabloului alegoric al lui David Bailly, vehiculând tema mereu actuală a vanitas-ului. Nu sunt vanitatea și deșertăciunea acoladele care au închis existența atâtor scriitori pentru care contextul totalitar a creat o particulară și terifiantă „imponderabilitate”? Matei Călinescu le acordă o ultimă lectură discretă, una dintre cele mai subtile pe care le-am citit vreodată.