Question

Comentariul pe strofe, poeziei "Ploaie in luna lui Marte" de Nichita Stanescu, urmarind ideile poetice si mijloacele artistice.

Ajutati-ma va rog :))

Answer 1

Răspuns:

Poezia „Ploaie în luna lui Marte”, de Nichita Stănescu, se compune din cinci strofe a câte patru versuri fiecare (catrene). Prima strofă debutează cu proiectarea iubirii într-un timp trecut („Ploua infernal,/ şi noi ne iubeam prin mansarde”). Dragostea este caracterizată de pasiune, manifestându-se în timpul unei ploi „infernale”, având astfel loc o sincronizare între fenomenul natural și sentimentele cuplului de îndrăgostiți.

În cea de-a doua strofă regăsim personificarea pereților, ale căror aparente stări interioare le reflectă pe cele ale cuplului („Pereţii odăii erau/ neliniştiţi, sub desene în cretă”). Chiar și sufletele dobândesc însușiri pământești, ele dobândind capacitatea de a „dansa” („Sufletele noastre dansau/ nevăzute-ntr-o lume concretă”). Astfel este exprimată dragostea eului liric și a iubitei sale, în libertate și intimitate depline, fără ca cei doi să fie stingheriți de prezența altora.  

Strofa a treia cuprinde o adresare directă a eului liric către iubita lui, ale căror vorbe sunt amintite cu nostalgie („O să te plouă pe aripi, spuneai”). Pentru ea, eul liric are însușiri supranaturale (aripi), el având capacitatea de a zbura. La rândul său, eul liric o numește pe iubita sa „Lorelei”, corespondenta germană a sirenelor prezente în mitologia greacă („Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,/ mie-mi plouă zborul, cu pene”).

Cea de-a patra strofă intuiește o eventuală despărțire, întrucât primele două versuri cuprind imaginea înălțării eului liric, de această dată, neînsoțit de iubita lui („Şi mă-nălţam. Şi nu mai ştiau unde-mi/ lăsasem în lume odaia”). Uitarea încăperii care constituise refugiul amoros al cuplului sugerează ruptura, marcată și de dimensiunea tragică a iubirii, amintită prin legenda sirenei Lorelei, care provoca moartea celor pe care-i seducea prin cântecul său fermecător.

Ultima strofă repetă unele idei ale primei strofe, creându-se astfel simetria textului poetic („Ploua infernal, ploaie de tot nebunească/ şi noi ne iubeam prin mansarde”). Poezia se încheie cu o afirmație ce sugerează regretul eului liric, în urma despărțirii dureroase de cea pe care o iubise („N-aş mai fi vrut să se sfârşească/ niciodată-acea lună-a lui Marte”).

Limbajul artistic

În poezia „Ploaie în luna lui Marte”, de Nichita Stănescu, se remarcă o varietate de imagini artistice. Printre acestea se numără: imagini vizuale („norii curgeau”), care evidențiază trecerea inevitabilă a timpului, imagini auditive („Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi”) și motorii („Pereții odăii erau/ neliniștiți”, „Și mă-nălțam”).  

Personificarea „Sufletele noastre dansau” transmite ideea fericirii depline a cuplului de îndrăgostiți, cu a căror iubire pare a rezona întreg Universul. Metafora „mie-mi plouă zborul, cu pene” impune motivul literar al zborului, înălțarea sugerând atingerea absolutului prin iubire. „Ploaie de tot nebunească” este un epitet la superlativ creat prin inversiune, cu rolul de a aminti de dragostea profundă care avusese loc între cei doi.

Sper sa te ajute si asta!

Explicație: