Question

comentati va rog frumos poezia Mihai Eminescu
Afară-i toamnă
Afară-i toamnă, frunza 'mprăştiată,
Iar vântul svârlă 'n geamuri grele picuri;
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într'un ceas gândeşti la viaţa toată.

Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,
N'ai vrea ca nimeni 'n uşa ta să bată;
Dar şi mai bine-i, când afară-i sloată,
Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Şi eu astfel mă uit din jet de gânduri,
Visez la basmul vechiu al zânei Dochii,
În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;

De odat'aud foşnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scânduri...
Iar mâni subţiri şi reci mi-acoper ochii.

Answer 1

Cadrul poetic este alcatuit, in "Afara-i toamna...", din tuse fine, deplin adecvate sugestiei si detalierii unei stari de spirit: "Afara-i toamna, frunza-mprastiata, / Iar vantul zvarle-n geamuri grele picuri;/ Si tu citesti scrisori din roase plicuri/ Si intr-un ceas gandesti la viata toata." Cadenta rara a elementelor sugereaza o stare contemplativa de reverie, care faciliteaza proiectia intr-un trecut incarcat de miracolul iubirii. Toamna, ca anotimp al stingerii, cu "frunza-mprastiata", picuri grele de ploaie si rafale neasteptate de vant, creeaza un prag temporal al rememorarii trecutului din secvente disparate, consemnate scriptic in "roase plicuri", cu un efect de comprimare si suspendare a timpului. Reveria si somnul in fata focului creeaza efecte de contrast, deschizand, ca reactie la atmosfera ostila a toamnei, spatiul imaginar al visarii: "Pierzandu-ti timpul tau cu dulci nimicuri, / N-ai vrea ca nime-n usa ta sa bata;/ Dar si mai bine-i, cand afara-i zloata, / Sa stai visand la foc, de somn sa picuri." Solitudinea ca stare meditativa, de intoarcere spre vremurile imemoriale, reface o temporalitate ce se aglomereaza obsedant in amintire: "Si eu astfel din jet ma uit pe ganduri, / Visez la basmul vechi al zanei Dochii;/ In juru-mi ceata creste randuri-randuri". Intorcandu-se, din sfere inalte, catre orizontul marunt al intimitatii, populat cu "dulci nimicuri", poetul creeaza un spatiu de evocare, cu note de vag fabulos, sugerat de "basmul vechi al zanei Dochii", in timp ce timpul se materializeaza in falduri succesive, apasatoare, de ceata care "creste randuri-randuri".
Poetul foloseste forme arhaice ale cuvintelor si inversiunea pentru a accentua starea de onirism total, de resurectie a unui taram imaterial, al visului ("nime" este forma invechita pentru "nimeni", in timp ee "dulci nimicuri" este o inversiune perfecta). Prezenta feminina invocata este eterica, imateriala, compusa din linii si umbre ce nu pot fi decelate: "Deodat-aud fosnirea unei rochii, / Un moale pas abia atins de scanduri.../ Iar mani subtiri si reci mi-acopar ochii." Ca si in mijlocul naturii, pe malul lacului, povestea erotica se implineste prin reverie, intr-un plan al perfectiunii ireale.