Comentează în natură în literatură sau în poezie dau 100 de puncte cine mă ajută
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
Natura, a constituit încă de la cele mai vechi forme de manifestare a literaturii, una dintre
temele mari de inspiraţie ale scriitorilor, nu doar în literatura română ci şi în literatura universală.
Putem vorbi de natură ca temă literară încă de la preromantici, care au înlocuit raţiunea
cu sensibilitatea şi predispoziţia către prezentarea caracterelor cu un adevărat cult al iubirii şi
naturii.
Romanticii visează iubirea în mijlocul naturii, pe malul lacului. Natura şi iubirea apar de cele
mai multe ori îngemănate în literatura noastră.
Încă din opera unui poet ca Iancu Văcărescu, care, departe de a fi romantic, apar
elemente prin excelenţă romantice, de descriere a naturii, cum este descrierea Târgoviştei şi a
împrejurimilor.
“Acolo am eu o căscioară,
Pe un vârf de delişor;
Curge-n vale-i o apşoară
Murmurând încetişor.
În potrivă zmălţuite
Dealuri altele se văd,
Şi-n vâlcelele-nflorite
Mieii pasc, alerg , se joc, şăd.”
Şi în poezia „Zburătorul” a lui Ion Heliade Rădulescu, natura şi iubirea sunt inseparabile.
Este descrisă într-o perfectă gradaţie ascendentă înserarea şi noaptea, anticipând versurile lui
Coşbuc din „Noapte de vară”, creează o atmosferă unică de rusticitate stilizată.
Şi la Vasile Cârlova, refugiul poetului într-o natură luxuriantă, la apropierea
crepusculului, este tipic romantic.
Imaginea lunii ce stăpâneşte întinderile este magistrală, anticipând pe Eminescu din
„Scrisoarea I”.
„Încet, încet şi luna, vremelnică stăpână,
Se urcă pe Orizon câmpiile albind.”
Dacă în unele poezii natura apare ca element secundar, „Înserare” este predominant
descriptivă.
Grigore Alexandrescu, prin predilecţia pentru noapte, pentru peisajul selenar, este şi el un
precursor al lui Mihai Eminescu. În „Meditaţie”, ochiul este fascinat de Câmpia Brăilei, care, în
imaginaţia poetului, ia proporţiile nesfârşitelor întinderi ale Saharei.
„Ce netedă câmpie! Cum ochiul se uimeşte!
Ce deşert se arată ori încotro priveşti!”
Bolintineanu, descrie în versurile sale peisajul mirific de pe ţărmurile Bosforului, scăldat
în scânteierile pietrelor preţioase.
Opera lui Vasile Alecsandri reflectă simbioza între un temperament de o clasică
seninătate şi ecourile pe care romantismul francez le-a avut asupra poetului încă din anii studiilor
la Paris.
În poeziile sale, natura şi iubirea sunt aproape complet separate. Anotimpurile, muncile
câmpului, Mirceştii, se succedă în tablouri sugestive, optimiste.
Meditareneanul Alecsandri, tânjind după ţărmurile însorite ale Italiei, consacră iernii un
număr de pasteluri de care celelalte anotimpuri nu beneficiază: “Sfârşit de toamnă”, “Iarna”,
“Gerul”. Poetul are intuiţia peisajului boreal, a încremenirii vieţii sub albeaţa nesfârşită a zăpezii.
“O! tablou măreţ, fantastic!... Mii de stele argintii
Explicație:
sper ca te-am ajutat!