cum sa dezvoltat franta in perioada lui napoleon bonaparte
Răspunsuri la întrebare
În istoria Franței napoleoniene, anul 1801 marchează instaurarea Consulatului pe viață al lui Bonaparte. Era al doilea pas către puterea absolută după preluarea puterii din 1799 în calitate de Prim Consul. Această schimbare aduce o accentuare a aspectului monarhic al regimului lui Napoleon, care are de acum imaginea unui monarh.
Încă din 1799 noul regim dusese o politică de preluare parțială a ceremonialului regal, facilitând astfel tranziția către forma imperială. Pasul final vine în anul 1804. Inițial, Tribunatul propune proclamarea imperiului, dar Senatul se opune, solicitând garanții privind respectarea unor anumite drepturi (libertatea presei și a cuvântului, responsabilitatea ministerială etc.). După ce membrii Senatului sunt convinși să accepte trecerea la noul regim, în luna mai, printr-o procedură constituțională, Senatul proclamă Imperiul, schimbare prevăuztă într-o nouă Constituție (Constituția anului XII) și întărită printr-un referendum național. Astfel, la puțin mai mult de un deceniu de la Revoluție și de la ghilotinarea ultimului rege, Franța avea din nou un cap încoronat.
Imediat după proclamarea Imperiului, s-a pus problema manierei în care urma să se organizeze încoronarea. În cele din urmă, s-a ajuns la o încoronare asemănătoare cu cea tipic monarhică. Napoleon și-a pus însă semnul distinctiv asupra evenimentului, printr-o încoronare ce a semănat izbitor de mult cu cea a lui Carol cel Mare, conducătorul ultimului imperiu francez (carolingian). Singura diferență notabilă între cele două încoronări a constat în rolul Papei: dacă, în Evul Mediu, Carol cel Mare și-a legitimizat poziția fiind încoronat de Papă, în cazul lui Napoleon, Papa Pius VII nu a jucat niciun rol (a asistat însă la eveniment).
Franța ajunsese la maximul potențialului său demografic în 1790, când populația țării era de 28 de milioane de locuitori. Datorită implicațiilor multiple asupra societății și statului pe care avea factorul demografic (din punct de vedere militar și fiscal), Napoleon s-a implicat în această problemă. Ia naștere asftel primul Birou modern de Statistică din istoria Franței, care va realiza în cei 12 ani de existență mai multe anchete.
Se observă, în această perioadă, semnele demografice distinctive care arată trecerea spre regimul demografic de tip modern. Este vorba de o scădere a natalității în paralel cu o scădere a mortalității (inclusiv a celei infantile). Care sunt cauzele care explică aceste schimbări? Mai întâi, intrând în epoca modernă, se termină perioada crizelor de subzistență, odată cu dispariția foametei și a marilor epidemii (ultima mare epidemie de ciumă din Franța are loc în 1720; locul ciumei, ca cea mai periculoasă boală, e luat de tifos și variolă). Apoi, începe procesul medicalizării nașterilor și al profesinalizări moașelor, care face ca numărul femeilor ce mor la naștere să scadă dramatic.
Între Revoluție și războaiele Imperiului, conflictele militare au făcut 1,4 milioane de victime în Franța. Dintre acestea, istoricii estimează că Revoluția a făcut 650.000 victime, iar războaiele napoleoniene 750.000. Includem aici numărul soldaților morți și pe cel al victimelor războiului civil din Vestul Franței (1793), precum și numărul victimelor executate în timpul Terorii. De reținut că, în cazul războaielor, nu luptele propriu-zise fac cele mai multe victime, ci epidemiile apărute în taberele militare.