Dau coroana!
Este urgent!
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
Era o zi ca oricare alta de duminica in toiul verii. Liniștita, calma te simțeati de parca totul se oprise in loc, puteai observa iarba verde peste care razele soarelui străluceau si părea ca este acoperita cu sclipici auriu, puteai observa fluturii care păreau o pictura, dar la scara mai mica, sa nu uitam si de atmosfera care era diferita, amorțită. Nu puteai sa fi trist sau sa plângi, nu puteai sa te simți rău, puteai sa sa te simți... eliberat, sa te simți ca o persoana noua, chiar daca era doar pentru o zi.
Eu însă mă aflam in camera mea, mica dar plina cu tot felul de jucării, fericita deoarece astăzi trebuia sa mă întâlnesc cu prietena mea. Mama ei a invitat familia mea la niște înghețată și jocuri, unde puteam petrece timp de calitate fiind fericiți. Am decis sa mă îmbrac cu o bluza alba si niște pantaloni negri, iar papucii erau niște adidași care erau de un roz foarte deschis. In gentuța mea am pus o pătură, câteva jocuri si multe alte jucării pe care cel mai probabil nu le voi folosi, dar atunci eram mult prea mica ca sa înțeleg. Am plecat cu mașina, fiindcă ea stătea destul de departe de casa mea așa ca puteam ajunge doar cu ajutorul acesteia, dar aceea nu era o problema. Când am ajuns acolo eram in culmile fericirii, simțeam ca sunt oarecum acasă dar eram așa de departe de cea reala. Când am văzut-o am alergat spre ea cu o viteza destul de mare pentru a nu o dărâma dar îndeajuns de mare pentru a ne lovi. Din nou asta nu conta așa ca adulții au plecat in curte unde s-au pus pe discuții, iar noi doua ne-am furișat pe poarta am închis-o cu cea mai mare grija apoi am luat-o la fuga. Intre timp si noi am început sa discutam:
-Am auzit ca la al șaptelea pom se afla doua genți pierdute si nu se știe ale cui sunt, așa ca am putea sa le luam noi. Ce zici? mi-a spus prietena
- Am putea sa le găsim si apoi sa ne întrebam prietenele daca nu cumva sunt ale lor, iar daca nu primim nici un răspuns le vom lua noi. i-am răspuns eu.
- Da, de acord! a mai spus la rândul ei prietena
Cat timp noi alergam spre copac ne simțeam ca niște aventuriere, părea ca totul este ireal. Am plecat de acasă fără ca părinții sa știe, apoi căutam ceva ce nu eram sigure daca puteam găsi, in final trebuia sa mai ajungem si acasă. Dar la acea vreme avea tot timpul, sau cel puțin așa părea. In sfârșit am ajuns la copac, dar nu era nimic in afara de pământ uscat si multe insecte. Nu se vedea nimic așa ca am decis sa nu ne afundam in chestia care se afla acolo si mai bine plecam. In drum spre casa am observat ca părinții noștrii au plecat la o plimbare si ca aceea era chiar pe unde trebuia noi sa mergem.
Din păcate a fost prea târziu si ne-au văzut, dar nu s-au supărat chiar au ras când au auzit ce voiam sa facem. In final a fost ceva ce nu se întâmplă în fiecare zi!