Question

De ce credeţi că pisica din textul''Balada celor cinci motănaşi''este negativă...3 pentru Protiv,3 pentru Contra.
Urgent,vă rog frumos:)

Answer 1

Pisica este negativa pentru ca a lasat motanasii singuri si cine stie ce putea sa se intampla 2 motanasii puteau sa inghete si sa moara 3pe motanasi puteau sai fure si sai chinue niste baieti care nau mila de animale si le ucid 1pisica a vrut ca motanasii sa aiba o casa unde ei sa fiu la cald dar nu sa inghete2pisica nu a vrut ca motanasii si moara de foame pentru ca ea nu gasea mincare si nu putea sai hraneasca3 ea nu a vrut sa fiba o mama care nu a putu sa intretina niste motanasi care erau mici si nu putea sa se apere si de aceea ea a ales sa ii ee cineva ca sa aiba o casa

Answer 2

Partea de sus a oraşului se socotea printre pisici ca cel mai fericit colţişor de pe faţa pamântului şi nu era mâţă ce n-ar fi visat ca odată şi odată să se mute într-acolo. Dumnezeu ştie ce le ademenea în partea ceea de oraş – poate piaţa mică, unde vânzătorii picoteau veşnic în aşteptarea cumpărătorilor şi oricând puteai şterpeli câte ceva, poate livezile mari  unde mai puteai da de vrabii bătrâne şi mioape, poate acoperişurile vechi şi umbrite, unde găseşti întotdeauna o vecină gata să-ţi asculte pasul…

Orisicum, partea de sus a oraşului era socotită printre mâţe ca un fel de rai motănesc şi se abăteau încoace cine ştie de pe unde. Multe trăiau la stapâni având nume şi culcuş, altele trăiau de azi pe mâine, dar cea mai mare parte cutreierau gradinile să vadă de-s adevărate cele ce-au auzit ele despre traiul pisicilor de pe aici.

Apoi, într-o bună zi, a mai răsărit o mâţă. N-a luat-o nimeni în seamă, că prea era caraghioasă – îi erau ciupite amândouă urechiuşile şi îi lipsea mai mult de jumătate din coadă. A cui era ea,Dumnezeu  s-o ştie. Pesemne nu era a nimănui – blana ei cândva albă devenise galbenă, dovadă a multor ani de pribegie. Începuse chiar a se sălbătăci – avea îmblet moale, hoţesc, gata de fugă.

A îmblat o bună jumătate de zi din ogradă în ogradă şi cum se vede avea de gând să se mute cu traiul încoace. Căuta într-una ceva – era atât de  preocupată, încât nici nu mai simţea când se luau câinii din urma ei. Abia când colţii blestemaţilor erau la o şchioapă de blană, mâţa se aduna ghem, scotea un şuierat scurt şi atât de sălbatic încât potăile îşi vedeau de treabă, prefăcându-se că au vrut să facă şi ele o glumă…

A tot trecut pe sub garduri, a tot mirosit urma cuiva, când s-a oprit iîn fundul unei ogrăzi lângă o cocioabă de scânduri.

Era o cocioabă veche de tot, cu acoperişul fugit pe frunte cu o armată întreagă de proptele înfipte în coaste. Stă de multă vreme aşteptându-şi ceasul, şi nu se folosea nimeni de dânsa căci fugind la vale, cocioaba şi-a închis uşa pentru totdeauna. Locatarii au lăsat-o în pace vârându-i din vreme în vreme câte o proptea şi dând copiilor de grijă sa nu vină cu joaca încoace ca să nu nimerească tocmai atunci când i-a sosi cocioabei ceasul de apoi.

Mâţa  însă nu era dintre cele fricoase. A tot încercat să între când pe sub uşă, când printr-o crăpătură de la temelie, apoi suind o proptea mai lungă a sărit pe acoperiş şi a prins a toarce mulţumită – acoperişul avea nişte găuri prin care trecea o mâţă cu tot cu stăpânul ei.

Până în seară n-a ieşit din cocioabă. Pe la amurg a sarit jos şi a prins a căra în pod fel de fel de nimicuri. A suit nişte cârpe vechi, un deget de mănusşă, o bucăţică de blană furată dintr-o tindă. A tot adunat o noapte întreagă – dinspre ziuă a mai suit în podul cocioabei o coadă de peşte şi n-a mai coborât înapoi. N-a coborât toată ziua, nici a doua zi n-a coborât – tocmai a treia zi dimineaţă a lunecat pe proptea jigarită, numai pielea şi oasele.

S-a apropiat de primul prag ce i s-a întâmplat în cale şi a prins a mieuna moale şi sfios. Cerşea. Dar n-a avut răbdare să aştepte până s-a trezi mila stăpânei – a intrat într-o verandă de sticlă  şi a zburat îndată înapoi cu o mătura aruncată în urma ei. Apoi a sărit în lada de gunoaie, fără să fi prins rândul de cu seară şi a făcut mare tărăboi între pisoii capitalei.

Pisicile uşernice işi au demnitatea lor – o avea şi mâţa  asta galbenă – cenuşie, dar s-a întâmplat ceva cu dânsa, ca după dimineaţa ceea n-a mai rămas nici urmă din demnitatea ei. Se milogea la fiecare uşă, se repezea la câini, încingând mare bătaie pentru mâncarea aruncată lor, fura din piaţă , de prin beciuri. Se întorcea numai pe o jumătate de ceas în podul cocioabei, apoi goana dupa mâncare pornea din nou.

La câteva săptămâni pe acoperişul cocioabei a răsărit un botişor de motănaş şi a prins a cerceta lumea din jur zâmbind de parca se ruga:

- Fraţilor cine-mi dă un ghemuşor să mă joc oleacă?