de comentat pe ciobanul fara caine lupii il lasa fara paine
Răspunsuri la întrebare
Am devenit cioban dintr-o necesitate spirituală. Mitul care povestește originea strămoșilor mei dezvăluie cum oaia a rămas singurul animal sfânt iar strămoșii mei, niște oameni nărozi (nărod înseamnă om dintr-o bucată, capabil să îndure vitregiile vremii și vremurilor), au fost sortiți, pe veci, să fie ciobani la oile lui Dumnezeu. M-am simțit împlinit sufletește, după o adolescență zbuciumată, abia datorită oilor și, prin ele, conștiinței că mă re-integrez în rânduiala milenară a poporului meu.
Întâmplător, apoi, am ajuns student al facultății de etnologie. Așa mi-am însușit cultura etnică în mod conștient, lucid, lăsând să conviețuiască în mine cercetătorul și obiectul cercetării sale. Formația științifică m-a învățat să caut, să analizez, să dezgrop și să deslușesc o lume dispărută sau transfigurată; modul de viață mi-a prilejuit bucuria de a-mi însuși această lume, întocmai cum un șaman invocă și se lasă posedat de un spirit.
De 8 ani de zile trăiesc permanent în lumea oilor, a câinilor, a sălbăticiunilor, a duhurilor și a ciobanilor adevărați. Prin cele ce vă voi povesti mai departe nu vă voi desluși un mister; vreau doar să vă dezvălui profunzimile sale.
Iată misterul:
România are cea mai mare populație de carnivore mari din Europa, în ciuda existenței unei economii pastorale de mare anvergură. Cum au putut supraviețui ciobanii alături de lupi, urși și râși? E o întrebare pe care și-o pune încă restul Europei, în efortul de a reintegra acești prădători într-o lume în care, vreme de sute de ani, nu și-au mai găsit locul și în care nimeni nu vrea să le mai facă loc. Asta deși, spre deosebire de România, statele occidentale oferă crescătorilor de oi despăgubiri de zeci de milioane de euro anual pentru stricăciunile produse de sălbăticiuni.
Marcu Jura, cioban
Astăzi, aceeași problemă se ridică și la noi, pe fondul unei legi a vânătorii care, în loc să protejeze ceva, a declanșat un adevărat război pe care păstorii se văd nevoiți să îl ducă pe două fronturi: pe de o parte cu vânătorii, pe de alta cu lupii, urșii, râșii, vulpile, mistreții și, mai nou, șacalii. O conviețuire pașnică de mii de ani a fost periclitată în mod iresponsabil printr-o ședință parlamentară de câteva ore. Subiectul a fost dezbătut în fel și chip de autorități, oieri, mass-media și publicul larg iar dezbaterea e departe de a se fi încheiat.
Deschid aici o perspectivă pe care nimeni nu a abordat-o: dimensiunea spirituală a păstoritului românesc. Poporul român și-a creat un sistem religios aparte numit de Mircea Eliade creștinism cosmic. Acesta a supraviețuit în comunitățile tradiționale de păstori mai mult decât oriunde și el reprezintă cheia înțelegerii profunde a subiectului dezbătut acum.
Sălbăticiunile au toate rostul lor, rânduit dinainte. Ciobanul nu are voie să le ucidă decât în condiții extreme: când nu are cu ce se hrăni, în legitimă apărare ori când ele își încalcă propria rânduială, devenind prea stricătoare.
Spre deosebire de creștinismul Bisericii, în creștinismul cosmic omul nu se consideră stăpânul creației ci o parte a ei; Dumnezeu nu i-a încredințat întreaga lume spre stăpânire, ci spre folosință chibzuită. Nu spre viețuire, ci spre conviețuire. Sălbăticiunile din natură, păsări și animale, sunt semenii omului. Toate au fost, la un moment dat, ființe umane dar au devenit animale în urma încălcării unor tabuuri, în urma unor blesteme ori prin voință divină. Casa lor este muntele, codrul, câmpia. Este întocmai mediul în care trăiește ciobanul. Un mediu imprevizibil, plin de primejdii, populat de sălbăticiuni, de spirite și ființe mitice care veghează asupra lor, impunând o lege a naturii căreia ciobanul trebuie să i se supună pentru a fi acceptat. Lupii și urșii, șerpii, furtunile cu grindină și fulgere, pădurile, pășunile au zeități, spirite ori ființe mitice protectoare, li se consacră sărbători și au un cult încărcat de credințe și superstiții arhaice. Singurul loc în care ciobanul e stăpân e vatra - vatra casei și vatra satului. Vatra e spațiul consacrat vieții umane; odată ieșit din el, ciobanul e un intrus. Spre a fi acceptat, el trebuie să respecte rânduiala naturii, la fel cum un oaspete e binevenit doar dacă respectă regulile din casa gazdei. De pildă, nu are voie să fluiere ori să chiuie după asfințit și i se interzic relațiile sexuale în afara vetrei satului.
Spiritele, ființele mitice care populează natura îl ajută pe cioban să supraviețuiască în mediul ostil numai și numai dacă face totul după rânduială; de îndată ce încalcă rostul, ele devin violente și răzbunătoare.
Sălbăticiunile au toate rostul lor, rânduit dinainte. Ciobanul nu are voie să le ucidă decât în condiții extreme: când nu are cu ce se hrăni, în legitimă apărare ori când ele își încalcă propria rânduială, devenind prea stricătoare.