de compus o poveste
Răspunsuri la întrebare
A fost dată ca niciodată o fetiță cât un bob ce se ducea singură la școala bobițelor.
Mergea atât de încet pe drum, picioarele i se împleticeau și deveneau din ce în ce mai grele, mâinile îi tremurau și nu știa unde să le țină.
Căci pe măsură ce se apropia, în ochii ei albaștri, școala creștea și creștea până când devenea uriașă și o înghițea cu totul pe holurile reci și gri.
Se așeza în banca ei în clasă, unde rămânea înțepenită până când trebuia să plece acasă.
Si nu știu cum dar bobul de fetiță era singurul care nu înțelegea nimic la școală, ori pentru că bobul era prea mic ori pentru că școala era prea mare.
Tabla era prea departe și atât de neagră, literele pline de praf alb și atât de mici încât bobul de fetiță abia putea să le citească. Iar când încerca să le scrie în caiet, mâinile îi alunecau, literele fugeau de sub stilou, se împiedicau și cădeau toate strâmb pe foaie.
– Bob stricat ce ești, nu ești în stare să scrii o literă! » auzea ca prin vis foaia foșnind! Vedea ca prin ceață foaia plină de roșu cum era smulsă și mototolită și venea ca un ghem uriaș înspre ea. Iar bobul de fetiță se făcea una cu hârtia șifonată de nu mai știai care-i foaia și care-i bobul! Când încerca să citească dintr-o carte, parcă nu vedea bine. Își lipea ochii de carte dar literele se lungeau și se deformau, unele se împingeau, altele se ascundeau și bobul de fetiță abia reușea să prindă câteva cuvinte și sa le îngâne.