De redeactat un eseu despre ,,,Limba Româna este patria mia.''
Răspunsuri la întrebare
„Între elementele care formează comoara sufletească a poporului român, niciunul nu cuprinde mai mult şi n-o oglindeşte mai adevărat decît însăşi limba lui”.
Nicolae Iorga
Limba română este componenta fundamentală a etnicităţii noastre. Ea este semnul că sîntem urmaşii daco-romanilor, actul naşterii noastre aici, în acest mirific spaţiu mioritic, între marile cursuri de ape care închid ca într-un cerc arcul Carpaţilor. Limba română este dovada cea mai sigură a continuităţii noastre, a vieţuirii neîntrerupte, încă de dinainte de colonizarea romană, pe teritoriul pe care ne aflăm astăzi. „Limba română este sufletul nostru sonor peste timp” (Tiberiu Utan). Întregul popor de cuvinte, mari şi mici, ca şi un pom plin de păsări măiastre, îşi spune cîntecul duios, limpede, nemaiauzit de frumos: „Mama”, „Bună ziua – bună să-ţi fie inima!”, „Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă”, „Pe-un picior de plai,/ Pe-o gură de rai”, „Ţara”.
Prin limba română vorbim cu părinţii şi străpărinţii noştri şi cu cei care ne vor urma. Ea este fiinţa care ne face să fim şi după ce nu vom fi. În acest sens înţelegem ideea poetică cuprinsă în creaţia „Limba noastră” de Alexei Mateevici, poetul care înflăcăra cu versurile sale inimile luptătorilor de la Mărăşeşti şi care avea să se numere printre eroii căzuţi la datorie în timpul Primului Război Mondial: „Limba noastră-i o comoară/În adîncuri înfundată,/Un şirag de piatră rară/Pe moşie revărsată”. Pentru poetul basarabean, virtuţile expresive ale limbii române reprezintă o adevărată „comoară”, ce vine din adîncurile trecutului nostru glorios. Născută odată cu poporul român, limba îngemănează viaţa şi aspiraţiile oamenilor acestor plaiuri carpato-dunărene, constituind conştiinţa de sine a unui neam peste care, din zorii istoriei sale milenare, … „vijelii cumplite au trecut, dar la toate am ţinut piept şi nu ne-am dat ş-aici am stat. Ca trestia ne-am îndoit sub vînt – dar nu ne-am rupt”. (Alexandru Vlahuţă) Într-adevăr, în vremuri de restrişte, Carpaţii au constituit cetatea naturală a neamului, „Corona muntium”, cum îi numea Herodot, vatra continuităţii noastre etnice. Este demonstrat că popoarele migratoare, populaţii de stepă, s-au ferit în înaintarea lor de păduri. În acest context,, Transilvania – scria Petre P. Panaitescu – a fost „sîmburele” regatului dacic, al provinciei romane Dacia, al unirii lui Mihai Vodă. Această provincie a fost menită să ne susţină unitatea, de unde şi acceptarea ideii de „cetate”, în descrierea Ardealului de către Nicolae Bălcescu. În înflăcăratul său „testament”, Ienăchiţă Văcărescu asocia dezvoltarea limbii române cu cinstirea patriei: „Urmaşilor mei Văcăreşti!/Las vouă moştenire:/Creşterea limbii româneşti/Ş-a patriei cinstire”. Acest mesaj ar trebui scris pretutindeni, pe palmele şcolarilor, pe frunze, pe cerul senin. Să fie citit, repetat şi visat de tineri şi vîrstnici, căci accesul la valorile culturii, formarea intelectuală şi morală, toate sînt mijloace de cunoaştere a limbii române, „limba oficială în România” (cf. Constituţia României).