Question

Delimiteaza textul in 6 fragmente si alactuieste cate o idee principala pentru fiecare fragment.


Într-o zi, la începutul lui 2012, eram în Karachi, ca invitați ai GEO TV, și o jurnalistă pakistaneză care trăia în Alaska a venit să ne vadă; văzuse videoclipul din New York Times și voia să mă cunoască. Voia și să-l întâlnească pe tata, să-i spună ceva. Am văzut că avea ochii în lacrimi; apoi s-a dus cu tatăl meu la calculator. Păreau tulburați și au închis în grabă pagina la care se uitau. Puțin mai târziu, tatei i-a sunat telefonul. S-a dus să vorbească undeva unde nu putea fi auzit și a revenit alb la față.

— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat. E ceva ce nu-mi spui.

Întotdeauna vorbise cu mine de la egal la egal, dar acum îmi dădeam seama că încerca să decidă dacă să mă protejeze de acel lucru sau să mi-l spună. A oftat din greu și mi-a arătat la ce se uitase pe calculator.

Mi-a căutat numele pe Google. „Malala Yousafzai“, spuneau talibanii, „ar trebui să fie omorâtă“.

Era acolo, negru pe alb. Eram amenințată cu moartea.

Cred că știusem că momentul acela putea veni; și acum, iată-l. Mi-am amintit de diminețile din 2009, când s-a redeschis școala și trebuia să merg până acolo cu cărțile ascunse sub văl. Eram atât de înfricoșată atunci. Dar mă schimbasem mult. Eram cu trei ani mai mare, călătorisem și ținusem discursuri, câștigasem premii. Mă uitam la cineva care-mi cerea moartea – o invitație pe care un terorist o făcea altuia: „Haide, împușc-o!“ – și rămâneam cât se poate de calmă. Era de parcă aș fi citit despre altcineva.

M-am uitat din nou la mesajul de pe ecran. Apoi am închis laptopul și nu am mai citit niciodată cuvintele acelea. Se întâmplase ce era mai rău. Eram în vizorul talibanilor. Acum trebuia să mă întorc să fac ceea ce eram menită să fac.

Eu eram calmă, dar dragul meu tată era în pragul plânsului.

— Ești bine, jani mă întreba el.

— Aba, i-am spus, încercând să-l liniștesc, toată lumea știe că trebuie să murim cândva. Nimeni nu poate opri moartea. Nu contează dacă vine de la un taliban sau de la cancer.

Nu era convins.

— Poate că ar trebui să oprim campania asta pentru o vreme. Poate că ar trebui să intrăm în hibernare.

Tatăl meu paștun, mândru și neînfricat, era zguduit într-un fel cum nu-l mai văzusem. Și știam de ce. Una era să fie el în vizorul talibanilor. Spunea mereu: „Lasă-i să mă omoare. O să mor pentru lucrurile în care cred.“

Dar nu-și închipuise niciodată că talibanii aveau să-și verse furia asupra unui copil. Asupra mea.

Am privit chipul nefericit al tatei și am știut că avea să-mi respecte decizia, indiferent care ar fi fost aceea. Dar nu aveam nicio decizie de luat. Asta era menirea mea. O forță extraordinară venise să locuiască în mine, ceva mai mare și mai puternic decât mine, și mă făcuse neînfricată. Acum era rândul meu să-i dau tatei o doză din curajul pe care el mi-l insuflase întotdeauna.

— Aba, i-am zis, tu mi-ai spus că, de vom crede în ceva mai mare decât viața noastră, atunci vocile noastre se vor înmulți, chiar și după ce vom muri. Nu ne putem opri acum.

A înțeles, dar mi-a zis că trebuie să fim atenți ce spunem și cui.

În drum spre casă m-am întrebat ce m-aș face dacă un taliban ar veni să mă omoare.

Ei bine, mi-aș fi scos pantoful și l-aș fi aruncat în el.

Dar apoi m-am gândit: „Dacă arunci cu pantoful într-un taliban, nu mai e nicio diferență între tine și el. Nu trebuie să-i tratezi pe alții cu cruzime. Trebuie să li te opui prin pace și prin dialog.“

„Malala“, mi-am zis: „spune-i ce e în inima ta. Că vrei educație. Pentru tine. Pentru toate fetele. Pentru sora sau fata lui. Pentru el.“

Asta aveam de gând să fac. Apoi mi-am spus: „Acum poți să faci ce vrei.“

Answer 1

Răspuns:

1. Eram in Karachi

2. Pe tata si reporterița îi văd panicați

3. Mă anunță că voi fi omorita de un taliban

4. Imi liniștesc tatăl care este neliniștit si infricosat

5. ma gindesc cum pot să-l tratez pe acel taliban

6. ascult vorbele tatălui