Deosebitele dintre noțiune de ,,grad de oxidare"și ,,valenta" ajutați mă va rog frumos
Răspunsuri la întrebare
Numărul de oxidare sau starea de oxidare (grad de oxidare) se definește ca suma sarcinilor pozitive și negative ale unui atom, care indică indirect numărul de electroni pe care atomul i-a acceptat sau cedat. Numărul de oxidare este o aproximare conceptuală, utilă de exemplu când au loc procese de oxidare sau reducere.
Protonii unui atom sunt încărcați pozitiv, această sarcină fiind compensată de cea negativă a electronilor; dacă numărul de protoni și de electroni este același într-un atom, acesta este electric neutru.
Dacă atomul cedează un electron, sarcinile pozitive ale protonilor nu mai sunt compensate, nefiind destui electroni. În acest mod se obține un ion cu sarcină pozitivă (cation), A+, despre care spunem că este un ion monopozitiv; numărul său de oxidare este +1. În schimb, dacă atomul acceptă un electron, protonii nu mai compensează sarcina electronilor, obținându-se un ion mononegativ, A-.
De asemenea, atomul poate ceda un număr mai mare de electroni, rezultând ioni dipozitivi, tripozitivi, etc. În același mod, poate să accepte un număr mai mare de electroni, obținându-se ioni dinegativi, trinegativi, etc.
Numărul de oxidare este înscris de obicei, între paranteze, imediat după elementul despre care este vorba. De exemplu, un ion cu număr de oxidare +3, Fe3+, se va scrie în acest mod: fier (III). Oxidul de mangan, Mn2O7, se numește "oxid de mangan (VII)" (numărul de oxidare al manganului fiind +7); în acest fel se poate face diferențierea de alți oxizi. În aceste cazuri nu este necesară indicarea tipului sarcinii ionului, adică dacă ionul este pozitiv sau negativ.
În formula chimică, numărul de oxidare al ionilor se indică printr-un supra-indice după simbolul elementului, cum s-a văzut la Fe3+, sau de exemplu la oxigen (II), O2-. Nu se indică numărul de oxidare în cazul în care elementul este neutru.
Valența caracterizează capacitatea de combinare a unui atom cu un alt atom. Ea este dată de numărul electronilor cu care atomul participă la formarea legăturilor chimice (aceștia fiind electroni de valență) și variază în funcție de atom și grupare chimică.
În general, numărul grupei principale indică valența maximă a elementelor. Valența se poate raporta la hidrogen sau la oxigen. Valența elementelor raportată la hidrogen crește în perioadă de la grupa I-A la grupa IV-A, apoi scade. Pentru elementele din grupele V-A, VI-A și VII-A valența față de hidrogen se stabilește cu ajutorul relației: Valența = 8 - nr. grupei principale. Valența maximă a elementelor față de oxigen este egală cu numărul grupei principale (excepție făcând fluorul, care este constant monovalent). Nemetalele din grupele V-A, VI-A și VII-A pot avea și valențele cu două unitați mai mici decât valoarea maximă față de oxigen. Elementele din grupa VIII-A, grupa gazelor rare (nobile), nu au valență. Electrovalența reprezintă valența elementelor care se transformă ușor în ioni și este egală cu numărul de electroni cedați sau acceptați. Covalența reprezintă valența exprimată prin numărul de electroni pe care un atom îi pune în comun cu electronii altui atom. Covalența se notează cu cifre romane scrise în paranteză în dreapta simbolului chimic. De exemplu: H(I), O(II).