Discută cu 2-3 persoane din comunitate şi află ce
ştiu ele despre menirea bisericilor şi a mănăstirilor.
Răspunsuri la întrebare
Biserica e, aşa cum o numeşte Sf. Apostol Pavel, “stâlpul şi întarirea adevărului”. E, după cum rostim în Simbolul credinţei, una sfântă, sobornicească şi apostolească. Menirea ei esenţială e răspândirea în lume a întâmpinării Fiului lui Dumnezeu. Adică Taina cea mare a Evangheliei, care aceasta e: Dumnezeu S-a făcut om, ca pe om să îl îndumnezeiască. Sau, cum spune Sf. Irineu, “Fiul lui Dumnezeu S-a făcut şi fiu al omului, ca pe oameni săi facă fii ai lui Dumnezeu”. Şi Biserica e Maica. Cum e o vorbă sfântă (şi atunci când se hirotoneşte preotul, şi atunci când se săvârşeşte Taina Cununiei): “Isaie, danţuieşte! Fecioara a primit în pântece şi a născut prunc, pe Emanuel (care înseamnă: «Cu noi este Dumnezeu »)”… Biserica are taina aceasta de a naşte fii după chipul Fiului lui Dumnezeu, al lui Iisus Hristos. Şi atunci, după icoana Mântuitorului – de iubire, de lumină divină, de bunătate, de pace, de jertfă de sine –, vine învierea. În aceasta stă misiunea Bisericii: să zămislească neîncetat în lume fii după chipul lui Hristos.
Mănăstirea ortodoxă nu trebuie văzută ca pe un oarecare așezământ social, chiar dacă multe din ele fac și destul de mult pentru societate. Scopul vieți duhovnicești în tradiția ortodoxă este de te îmbogăți în Duh Sfânt. Despre acest lucru ne vorbește Evanghelia, viețile sfinților, de acest lucru a vorbit mult cuviosul Serafim de Sarov.
Monah este acel care s-a încredințat voii lui Dumnezeu la tunderea în monahism. Cel care a refuzat propriul „eu”, ca să dobândească duhovnicescul „eu” în Dumnezeu. Având „gândul lui Hristos”, de care Apostolul Pavel vorbește Corintenilor în prima sa epistolă (I Corinteni 2), atunci monahul trebuie să înlăture gândurile proprii, să lepede tot, să devină ceva neânsemnat pentru oameni, un ratat în ochii oamenilor, să își piardă sufletul pentru Hristos, ca să-l dobândească: „Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla.” (Mt. 16,25) Dacă monahul de bună voie merge pe calea aceasta, dacă face posibilă schimbarea duhovnicească în el, devine „sarea pământului” și „lumina lumii” (Mt.5, 13-14) El devine acea temelie nerisipită, pe care Dumnezeu poate zidi mântuirea lui și a multor mii de oameni din jurul lui.