doveditimi ca doina de Octavian Goga este o doina
Răspunsuri la întrebare
I. DEFINIȚIA - Doina este o poezie lirică care a apărut în timpurile vechi în tradiția noastră orală, specie a liricii populare, specifică poporului nostru, în care sunt exprimate direct cele mai variate sentimante: de dragoste, de dor, de jale, de bucurie, de iubire, de tristețe fiind însoțită de obicei de o melodie adecvată.
II. - ORIGINEA - Termenul de doină nu este cunoscut pe întregul spațiu românesc, doina populară este reprezentativă pentru folclorul nostru, dar și pentru oglindirea varietății sentimentelor locuitorilor acestor meleaguri.
III. - ARGUMENTUL PROPRIU-ZIS - În primul rând, în poezie se exprimă dragostea și prețuirea față de doină cu care se împletește viața omului din popor. Diversitatea de idei și sentimente prezentă în doine derivă din complexitatea vieții, a trăirilor sufletești ale celui care le compune sau doar le cântă. Doina îl înflorește pe românul din comunitatea tradițională de-a lungul vieții, fiind prezentă la bucurie, ca și la necaz, la muncă, horă sau revoltă.
Pe de altă parte, nu este structurată de strofe, fiind o unitate de exprimare a sentimentelor. Astfel măsura este de 7-8 silabe, rima împerecheată și ritmul trohaic.
Un alt argument îl reprezintă oralitatea stilului: se poate observa crearea unui paralelism între planul exterior, reprezentat de doina personificată și planul interior al eului liric, fapt marcat printr-o alteranță a versurilor, ca și prin trecerea de la persoana a II-a singular la persoana I singular, creându-se astfel o corespondență între cele două planuri:
” Cântare, meşteră cântare,
Te stingi acum încet-încet,
Şi-adormi pierdută-n tremurarea
Oftării blânde din brădet...
Mi-ai picurat un strop în suflet
Din taina vremii de demult,
Şi plânsul veacurilor duse
Mă înfioară când te-ascult... ”
La nivel sintactic se remarcă ordinea diferită de cea obișnuită a cuvintelor în versuri, cu rol de a da muzicalitate poeziei și de a ajuta la concervarea timpului: Din fluier unde limpezi cad, ... ”
Substantivul comun ” doină ” și pronumele personal ” eu ” sunt cele două cuvinte cheie ale poeziei. Cei doi termeni interacționează, evidențiind, în mod continuu, legătura dintre om și natură. Cuvântul care face legătura indisolubilă dintre eul liric este cuvântul ” soră ” din ” Tu, soră pururea cu noi ”. Autorul apelează la o serie emoțională de figuri de stil: personificare: ” O doină plânge sus pe culme, / Din fluier unde limpezi cad, / Şi legănate lin s-afundă ”, metafore: ” Din fluier unde limpezi cad ”, epitetul ” unde limpezi ” / ” meşteră cântare ” ... și repetiții: ” Când va fi mort de mult ciobanul, / Şi moartă turma lui de oi?... ”
IV - CONCLUZIA - În concluzie, poezia .... scrisă de ... este o doină specifică doar poporului românesc.