elaborează o legendă despre o FIINȚĂ,PLANTĂ SAU FENOMEN ALE NATURII din 6-12 rânduri
Răspunsuri la întrebare
După ce Dumnezeu făcu pământul și-l împodobi cu ape, munți, păduri și șesuri, făcu animalele, apoi creă pe om și se gândi ce mai are de făcut, pentru ca opera Lui să fie desăvârșită. Se coborî într-o zi pe pământ alături de Sfântul Petru și începu să cutreiere lumea în lung și-n lat. Toate erau frumoase, toate erau mărețe, dar atât Dumnezeu, cât și Sfântul Petru, băgară de seamă că le lipsește ceva. Apele ședeau încremenite, suprafața lor era netedă, parca era de marmură; copacii din pădurile cele neumblate ședeau cu frunzele împietrite; florile cele minunate erau nemișcate, cu tulpinile drepte, privind parcă spre cer. În toată natura era ceva mort, care puse Sfinții pe gânduri. Așa Dumnezeu a creat vântul.
Și cum era primăvară, ceva lin și mângâietor se porni, mișcând florile în stânga și în dreapta, care vrăjite se plecau gingașe unele spre altele; suprafața apelor se încreți ușor în mii de valuri mititele, care lovindu-se de mal scoteau acel murmur, acel plescăit ușor și plăcut; tot vântul, strecurându-se printre frunzele nemișcate ale copacilor, produse acel freamăt, acel susur tainic, care-ți face impresia că doinește; aduse de departe, pe aripile lui, ecoul cântecelor păsărilor minunate, frânturi de cântece vesele sau de dor. Și așa trecu primăvara și vântul fu un copilaș cuminte și duios, care adia ușor. Și veni vara. Vântul mai crescu. Acum îi plăcea să se ia la întrecere cu razele fierbinți de soare. Când soarele dogorea pe pământ, vântul pornea răcoros și, la adierea lui, totul parcă prindea puțină viață.
Dar și vara trecu. Și o dată cu vară, trecură și anii copilăriei vântului. Acum simțea mai mult. Și când văzu toamna cu mâna-i nimicitoare, care unde se întindea usca și scutura, vântul se mânie tare și începu să sufle mai cu putere. Nu putea suferi, privind frunzele galbene, florile ofilite, lacurile, care din cauza lipsei soarelui nu mai aveau acea lucire argintie, ci erau cenușii, verzui; când văzu ploile căzând neîncetat, nimicind ultimele podoabe ale verii, vântul începu a șuiera tainic. Se strecura trist printre copacii desfrunziți, pe suprafața apelor, în valuri mari și repezi, împrăștia pretundeni florile și frunzele veștejite, se purta ca un copil pe care prima durere îl doboară. Dar și toamna trecu și veni iarna. O! Iarna îl îngrozi pe bietul vânt.
Într-o dimineață, sculându-se din somnul cel dulce, vântul văzu totul acoperit de neaua albă și rece. Se uită în dreapta, se uită în stânga, dar nu recunoscu nimic din ce până mai ieri fusese primăvară, vară și toamnă. Așa că vântul, crezându-se într-un loc străin, începu să se vaiete, să geamă, să alerge nebun prin păduri, câmpii, orașe, îndoind totul în cale, spulberând zăpada, șuierând printre hornuri, zgâlțâind ușile și ferestrele, strigând cu glas tânguitor florile frumoase, frunzele verzi, păsărelele voioase, apele argintii, seninul cerului albastru, razele calde de soare și toate celelalte podoabe ale timpului frumos.
Și umbla vântul așa posomorât, până ce într-o zi dădu de o fată neasemuit de frumoasă, cu rochie de ghiocei, cu părul din raze de soare, cu ochii albaștri ca cerul de mai. Vântul o cunoscu că este primăvara. Și luând-o cu el, se întoarseră împreună în locurile părăsite. De bucurie, vântul deveni iar blând și mângâietor.
✨ 6-12 rânduri? lol o să primești un 10 mare cu această legendă!
Trebuie să spui o legendă nu? Că asta am înțeles
Dacă da, te rog coronița! Succes!!