Eseu Argumentativ La "Floare Albastră" de Mihai Eminescu
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
Tema este reprezentată de iubirea aflată în corelaţie cu natura în dublă ipostază, cea terestră, ocrotitoare, familiară, părtaşă la evenimentele şi vibraţiile stărilor sufleteşti şi cea cosmică. Depăşind cadrul unei idile, se remarcă tema condiţiei omului de geniu care aspiră la absolut. Viziunea despre lume este romantică, punând în opoziţie două moduri de existenţă ori ipostaze ale cunoaşterii, respectiv lumea cunoaşterii absolute şi cea a iubirii concrete, a cunoaşterii terestre, explorând astfel incapacitatea fiinţei umane de a putea îndeplini atât idealul intelectual, cât şi cel sentimental.
Laitmotivul creaţiei este "floarea albastră", preluat de la scriitorii romantici. În literatura germană, în lirica lui Novalis, floarea albastră se metamorfozează în femeie luând chipul iubitei și tulburând inima îndrăgostitului. În literatura italiană, în poezia lui Leopardi, motivul "florii albastre" sugerează puritatea iubirii şi candoarea iubitei. Motivele întâlnite sunt specifice liricii eminesciene romantice, şi anume luna, valea, codrul, izvoarele, prăpastia. Se identifică o serie de opoziţii pe baza cărora este constituită poezia: principiul masculin/feminin, abstract/concret, cunoaşterea absolută/cunoaşterea lumii concrete, cadrul diurn/nocturn, realitate/vis, prezent/trecut, apolinic/dionisiac, omul superior/omul comun, peren/efemer.
La nivel morfologic, titlul este constituit dintr-un substantiv comun nearticulat, căruia îi este atribuit un adjectiv, ce formează un epitet cromatic, numind motivul central al creaţiei. La Eminescu, floarea albastră reprezintă voința, aspiraţia spre fericire prin iubire, prin femeia ideală. Albastrul simbolizează infinitul, depărtarile mării și ale cerului, iar floarea poate fi ființa care păstrează dorințele, simbol al vieţii, al frumuseţii.
Exemplificând lirismul de măşti, eul liric împrumută pe rând două ipostaze umane, masculin şi feminin, sau două portrete spirituale, geniul şi făptura terestră, care se asociază celor două lumi. Lirismul subiectiv este evidenţiat prin prezenţa mărcilor gramaticale ale eului liric: verbe la persoana I- "am râs", pronume personale la persoana I- "Eu", adjective pronominale posesive de persoana I -"mele".
Ca structură, poezia este alcătuită din 14 strofe, grupate în 4 secvenţe poetice, prin alternanţa a două planuri, cosmic şi terestru, în dialogul celor două voci lirice, geniul sau vocea masculină şi cea feminină.
Prima secvenţă, formată din primele trei strofe, reprezintă monologul fetei, concentrat în jurul reproşului faţă de tânăr, cufundat în contemplaţie. Meditaţia bărbatului din strofa a patra, constituie cea de-a doua secvenţă, conţinând reacţia îndrăgostitului. Secvenţa a treia, strofele V-XII, continuă monologul fetei ce sugerează împlinirea iubirii în spaţiul terestru. Drept răspuns, ultima secvenţă poetică, strofele XIII-XIV, conturează meditaţia bărbatului asupra iubirii trecute, pe care o proiectează în ideal.
Simetria celor patru secvenţe poetice este potenţată de monologul liric al fetei, care exprimă termenii antinomici (lumea lui - lumea ei), punctat de cele două reflecţii ulterioare ale bărbatului.
Explicație:
Sper ca e bine