eseu cu tema și viziunea lumii din Aci sosi pe vremuri după structura necesara
jur că am nevoie..., dau coroana...
până mâine la 8:00
Răspunsuri la întrebare
Poezia „Aci sosi pe vremuri” apare în volumul „Pe Argeș în sus”, publicat în 1923. Este o poezie tradiționalistă, ilustrând specificul viziunii artistice a lui Ion Pillat care „cântă bucuriile simple, savurate în cadrul bucolic al peisajului natal, satisfacţiile vieţii patriarhale”. (Ovid Crohmălniceanu)
Ca specie, poezia este o elegie (poezie ce transmite sentimente de tristețe) prin referirea melancolică la trecut și prin evidențierea trecerii ireversibile a timpului peste ființa umană. Aparține tradiționalismului prin descrierea spațiului rural în care are loc întâlnirea bunicilor, prin valorificarea trecutului folosind procedeul evocării în prezentarea iubirii bunicilor, prin utilizarea arhaismelor care creează parfumul unei epoci: „peruzea”, „crinolină”, „obloane”, „pridvor”. De asemenea, clopotul evidențiază prezența religiosului iar casa părintească (un axis mundi) păstrează legătura cu străbunii. Peisajul este unul pitoresc, tabloul naturii este unul plin de armonie de care sufletul poetului este îndrăgostit.
Tema poeziei este pe de o parte iubirea, experiența de viață fermecătoare care se repetă peste generații dar și trecerea ireversibilă a timpului în secvența meditativă a textului. O imagine poetică semnificativă este prezentarea casei părintești, acum părăsită, acoperită de mister dar care rămâne un axis mundi, un centru al existenței ființei poetului. O altă imagine vizuală sugestivă este cea a clopotului din „vechiul turn din sat”, element atemporal de echilibru ce veghează peste generații.
Viziunea despre lume este una profund tradiționalistă. În opinia autorului specificul autentic românesc și spiritul țăranului român sunt singurele realități generatoare de viață, de opere originale. Mediul rural nealterat asigură autenticitatea trăirilor, a sentimentelor, favorizează o continuitate a generațiilor. În opoziție, mediul urban înstrăinează omul, îl îndepărtează de adevărata sa natură.
Eul liric este obiectiv în prima secvență a poeziei, în descrierea poveștii de dragoste a bunicilor dar este subiectiv în a doua parte, cea cu caracter reflexiv și în secvența a treia unde prezintă propria poveste de iubire. Astfel identificăm în text mărci lexico-gramaticale subiective: „m-ai găsit”, „ți-am șoptit”.
Titlul conține formă populară a unui adverb de loc- „aci”, o locuțiune adverbială ce exprimă nuanța trecutului- „pe vremuri” și verbul la perfect simplu „sosi” ce face legătura între trecut și prezent.
Poezia conține 19 distihuri și 1 monostih împărțite în 3 secvențe. Prima secvență ilustrează iubirea bunicilor. În incipit eul liric obiectiv prezintă imaginea casei bunicilor, un centru al universului (axis mundi) sufletului uman. Deși acum este părăsită, paianjenii fiind stăpânitorii locurilor, ea reprezintă un spațiu aparte, de stabilitate pentru ființa poetului, emanând un mister ce parcă așteaptă să fie descoperit. Proiecția poveștii de iubire este într-un timp mitic: „de când luptară-n codru și poteri și haiduc”. Idila bunicilor se desfășoară după un ritual: sosirea bunicii care călătorește prin lanul de secară într-o berlină, cu o talie subțire, îmbrăcată în crinolină, cu ochii de peruzea. Bunicul este romantic și îi recită poezii din lirica romantică (Lamartine, Heliade- Rădulescu), atmosfera e paradiziacă, de un pitoresc accentuat prin imaginile vizuale („umbrele”, „luna”) sau prin cadrul rural ce conturează o geografie imaginară, un topos tradițional cu „lanuri”, „plopi”, „berze”. Peste toate se remarcă prezența clopotului „din vechiul turn din sat”, un simbol atemporal al echilibrului, al protecției divine asupra satului, asupra locuitorilor acestuia în decursul generațiilor.
Strofele 11-12 din poezie constituie a doua secvență a poeziei, ea funcționând ca o meditație pe tema trecerii timpului și ca un liant între povestea trecutului și prezent. Secvența începe cu o exclamație retorică: „Ce straniu lucru: vremea!”, o expresie a reflecției autorului asupra trecerii timpului. Percepția faptului că suntem victime ale îmbătrânirii se realizează brusc: „deodată pe perete/ Te vezi aievea numai în ștersele portrete”, singurele obiecte care consemnează imaginea ființei peste vremuri rămânând portretele. Această secvență accentuează caracterul elegiac al poeziei.
Ultima secvență este o confesiune a eului liric, a iubirii prezente. Scenariul primei părți se repetă construindu-se pe alocuri pe niște relații de opoziție: trecut/ prezent, bunica vine în berlină/ iubita în trăsură, iubitul recită din poeți romantici/ iubitul din simboliști, ochi de peruzea/ ametist. Rămâne acceași casă, aceelași drum, aceelași lan de secară și imagine a frumuseții femeii. Atmosfera e din nou romantică, natura e blândă și paradiziacă. Sunetul clopotului ce veghează momentele importante din viață este prezent și aici. Prin reluarea imaginilor din prima secvență se accentuează ideea tradiționalistă a legăturilor profunde între generații și a principiului ancorării în realitățile trecutului.