Eseu la poezia "Luceafărul".
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
Poemul Luceafărul a apărut în 1883, în Almanahul Societăţii Academice Social-Literare România Jună din Viena, fiind apoi reprodus în revista Convorbiri literare
Poemul este inspirat din basmul românesc Fata în grădina de aur, cules de austriacul Richard Kunisch. Basmul cuprindea povestea unei frumoase fete de împărat izolată de tatăl ei într-un castel, de care se îndrăgosteşte un zmeu. Fata însă se sperie de nemurirea zmeului şi-1 respinge. Zmeul merge la Demiurg, doreşte să fie dezlegat de nemurire, dar este refuzat, întors pe pământ, zmeul o vede pe fată, care între timp se îndrăgostise de un pământean, un fecior de împărat, cu care fugise în lume. Furios, zmeul se răzbună pe ei şi îi desparte prin vicleşug. Peste fată el prăvăleşte o stâncă, iar pe feciorul de împărat îl lasă să moară în Valea Amintirii.
Eminescu valorifică iniţial acest basm în perioada studiilor berlineze, într-un poem intitulat tot Fata în grădina de aur, dar modifică finalul. Răzbunarea nu i se pare potrivită cu superioritatea fiinţei nemuritoare, aşa că zmeul din poemul lui Eminescu rosteşte cu amărăciune către cei doi pământeni; „Fiţi fericiţi— cu glasu-i stins a spus -/ Atât de fericiţi, cât viaţa toată/ Un chin s-aveţi— de-a nu muri deodată
cunoaşterea.
În esenţă, poemul este un monolog liric, dialogul accentuând înălţimea ideilor care-i conferă caracterul filozofic.
Viziunea romantică e dată de structură, de temă, de relaţia geniu-societate, de cosmogonii, de alternarea planului terestru cu planul cosmic, de motivul luceafărului, de amestecul speciilor (elegie, meditaţie, idilă, pastel), de metamorfozele lui Hyperion.
Elementele clasice sunt: echilibrul compoziţional, simetria, armonia şi caracterul gnomic.