Question

Eseu pe tema o ploaie torentiala

Answer 1

Plouă. Plouă ca-n Bacovia. Plouă de trei zile. Ploaie torențială. Plouă cu găleată. Curge șiroaie înmoind pământul. Ce poți  să faci pe un timp ca acesta? Nu poți decât să filozofezi. Oare dacă ar exista o planetă Apă, nu-i așa că ne-am bucura în mod deosebit de o ploaie ca aceasta? Am înota liniștiți și am face un duș natural cu picături de ploaie.Stropii s-ar prelinge pe corpul nostru cu senzații de bunăstare, de plenitudine!
Ce ropot? Trebuie să ies să dau un cotoi lui Lăbuș. O să mă ude learcă.Gata! Îmi luai inima-n dinți și ieșii afară. Șă făcu ciuciulete!Parc-ar fi potopul  din poveștile religioase! 
Am auzit că apa de ploaie e bună pentru spălat pe cap. Îți piere mătreața și-ți face un păr mătăsos  care se mișcă la cea mai mică adiere a vântului.
Să vedem când s-o usca, poate că e adevărat.Făcui o moară de apă. De axul principal care se-nvârte prin  presiunea apei, fixai o elice. O colorai și acum o admir. Bubuie afară. Mă speriai. Cred că vrun fulger căzu pe lângă coșare că prea s-auzi tare. În orice caz, eu nu mă plâng. Era așa de cald că nu mai puteai respira. Ploaia asta torențială cum e ne-a adus răcoare. Chiar și pământul avea nevoie. În definitiv este chiar bine venită!

Answer 2

Poteca dintre mănăstiri șerpuia jucăușă printre brazii ce-și roteau amenințător crengile ca niște brațe grele deasupra pâraielor. Am decis să fac popas pe prispa unei colibe părăsite, pe care o mai folosesc vânătorii și pădurarii iarna, lăsându-mi rucsacul cu bureți de pădure sprijinit de perete. Vânt răcoros cobora dinspre înălțimile munților, mângâindu-mi fruntea înfierbântată de drum.

Ca la un semn, cerul își crăpă porțile negre, fumegânde. Apele se revărsară peste pădure, ropotind, șuroind în dans frenetic. Priveam fascinat cum se apelcau dezădăjduite frunzele palide ale mestecenilor sub picăturile uriașe ce se năpusteau ca gloanțele unei mitraliere asupra lor, fără milă. Curând, perdeaua de lacrimi ale Domnului se lumină. Aburi calzi se ridicau de pe pământul ostenit, ca fantome ale secetei ce acaparase ținutul. Nu-mi venea a crede că poteca mea cea dragă, pe care mersesem de atâtea ori, devenise un râu învolburat.

Tunetele se auzeau tot mai departe, contenindu-și încetul cu încetul asaltul feroce și am cutezat să ies din adăpost și să alerg prin ploaia tot mai rară, să o strâng la piept ca pe o zână și să dansez cu ea, cu veverițele săltărețe deasupra capului, îngânat de cântecul mierlelor. Spectacolul neașteptat al naturii mă înfiora, aerul proaspăt mă amețea.

Dintotdeauna mi-a plăcut să colind dealurile întinse și munții ce răsar dincolo de casele mănăstirilor, dar niciodată pădurea nu mi s-a înfățișat în toată splendoarea ei ca în acea vară!