Eseu, Tarile romane - apărătoare ale creștinismului
Răspunsuri la întrebare
În prima parte, autorul ne prezintă câteva aspecte ale politicii și diplomației domnitorilor români Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul. Mulți istorici români susțin un caracter fanatic antiotoman al lui Ștefan cel Mare și o apropiere față de munteni, dar lucrurile nu stau așa, în viziunea autorului cărții. În 1462, Ștefan a atacat cetatea Chiliei, participând astfel la campania otomană îndreptată către Țara Românească condusă de Vlad Țepeș și aliatul său Ungaria. Ștefan a reluat atacurile asupra Chiliei și în 1465 a și cucerit-o, iar otomanii, ca să nu pornească vreun conflict cu „aliații” moldoveni, au mărit tributul Moldovei către Poartă de la 2.000 la 3.000 de galbeni. Acest tribut va fi plătit de către Ștefan până în 1473, când a avut loc conflictul dintre Mehmet al II-lea și Ștefan. Istoricii români sunt de părere că otomanii ar fi fost cei care au început ostilitățile la adresa Porții în vreme ce autorul volumului consideră că de fapt Ștefan a rupt alianța cu Poarta atacându-l pe Radu cel Frumos în noiembrie 1473 înlocuindu-l de la domnie. Istorici precum Ștefan Andreescu confirmă ideile autorului:„acțiunea militară pe care Ștefan a declanșat-o în Țara Românească s-a încadrat perfect în planul mai larg al coaliției creștine”(p.29). Moldovei i se dublase haraciul și intrase în conflict cu Țepeluș, fidel Porții. Astfel, în opinia autorului, Ștefan cel Mare i-a depășit pe toți domnitorii români care au fost înaintea sa, exercitând o politică externă de anvergură fără precedent pentru Moldova, iar „politica externă a lui Ștefan nu a fost defensivă, ci mai degrabă pro-activă” .
Varianta clasică a istoriografiei românești este că cele două țări au fost subjugate economic de către Imperiul Otoman. Astfel, Prin plata obligațiilor bănești către Poartă, Țările Române au fost practic silite să se integreze în economia europeană a momentului, depășins faza de autarhie și organizând o politică serioasă de export. Autorul vede în aceste aspecte și un factor benefic și anume politica tolerantă a Porții la nord de Dunăre (faptul că nu s-au ridicat lăcașuri de cult musulmane) deoarece „până în secolul al XVI-lea, atât în Țările Române, cât și în Imperiul Otoman religia era mult mai importantă decât etnia în definirea solidarităților”. Factorul etnic este, în opinia autorului, un lucru mai puțin important decât factorul confesional în analizarea raporturilor dintre Țările Române și Poartă:„creștinismul era foarte important pentru muntenii și moldovenii din secolele XIV-XVI, în vreme ce identificarea etnică era, în cel mai bun caz, marginală”(p.53). Pentru a se putea instaura așa-zisul sistem de domnii fanariote, „era nevoie de noi criterii de definire a societății”(p.54). Autorul este de părere că „diferențele morale dintre un domnitor sau boier pământean și unul nepământean se referă înprincipal la problemele economiei monetare, la împrumuturile cu dobândă și la modernizarea fiscală a statului”.
Tot în prima parte, Profesorul Bogdan Murgescu ne vorbește și despre filorusismul unor personalități din societatea Țărilor Române, precum Dimitrie Cantemir sau Constantin Brâncoveanu, care vedeau în Rusia un salvator de pericolul otoman. Chiar dacă interesul rușilor pentru Țările Române era extrem de important, politica acestora ar fi ameliorat soarta teritoriilor românești. Astfel, ortodoxismul imperial exercitat de Rusia ar fi reprezentat pentru domnitorii vremii cea mai bună armă cu care puteau lupta împotriva pericolului catolic (Ungaria) și cel islamic (Imperiul Otoman). Țările Române și Moldova „erau străbătute de un puternic val de exaltare ortodoxă turcofobă care împingea inexorabil spre o politică pro-rusă”(p.69). În opinia autorului, marea boierime ar fi exercitat un rol important în mișcarea antiotomană.
La începutul războiului, Valahia era vasală Porții iar Moldova și Transilvania deja aderaseră la Liga Sfântă obâinând astfel o protecție față de turci. Războiul cu turcii de la sfârșitul secolului al XVI-lea a început în Țara Românească odată cu uciderea cămătarilor otomani veniți la București pentru a primi banii împrumutați lui Mihai Viteazul. În opinia autorului, campania lui Mihai din 1595 a dovedit că „organizarea militară tradițională a Țării Românești nu era îndeajuns de puternică pentru a garanta o protecție adecvată împotriva atacurilor otomane mai însemnate”. Acest lucru i-a conferit lui Mihai dreptul de a angaja un mare număr de mercenari străini. Țara Românească nu putea susține costurile unei armate de cel puțin 20.000 de mercenari cât avea nevoie Mihai așa că acesta împreună cu boierii valahi au acceptat anumite condiții financiare impuse de către Poartă. Mai târziu, Mihai va primi și o sumă de bani din partea occidentalilor pentru a angaja mercenari.
Explicație:
este o carte despre imperiul otoman si europa crestina poti sa o citesti daca vrei sa o faci mai lung eseul