ESTE FOARTE URGENT.VA ROG SA MA AJUTATI.
DAU CORONITA.
1. Explică motivul pentru care poetul alege să-i acorde bursa studentei Mihaela Tonitza.
-am cunoscut pe Arghezi în iarna lui 1965.
Eram studentă la Facultatea de Limbă și Literatură Română în anul al patrulea.
Țin minte că într-o joi, citeam Gazeta literară când, pe ultima pagină am ajuns la un text prin care
cititorii erau informați că – pentru prima oară – se acordă unui artist român premiul Herder.
La premiu era asociată o bursă de studii de un an, pe care poetul o atribuia unui tânăr merituos... Mă
gândeam, cu haz, în sinea mea, ce asalt de prezentări, de oferte de copii geniali o să aducă publicarea
acestui paragraf final la ușa și la telefonul familiei Arghezi. Prieteni, rude, cunoscuți, necunoscuți, Bucureștii,
provincia...
După trei zile, primesc un telefon de la fiica poetului – actrița Mitzura Arghezi. O văzusem jucând, o
citisem în versurile marelui ei părinte, dar nu o cunoșteam. Dânsa mi-a comunicat că aflând de existența mea,
interesându-se la Universitate de situația mea școlară (în orice caz – nu eram un „geniu”!), maestrul Arghezi a
găsit de cuviință – ca o formă de manifestare a prieteniei, a solidarității spirituale față de bunicul meu, pictorul
N. N. Tonitza – să-mi acorde mie bursa Herder.
Evident, consternarea mea a fost totală... Onoarea care mi se făcea, plecarea pentru prima oară,
singură, „în lume”, dar mai ales – prilejul inevitabil de a mă apropia, de a-l cunoaște pe Tudor Arghezi...
Cel mai mult a vorbit cu mine înaintea plecării. Eram bucuroasă, dar și înspăimântată că plec. Dar –
mai cu seamă – ambițioasă: să nu mă fac și să nu îl fac de râs.
A sesizat exact starea mea de spirit sau, poate și-a amintit – așa cum numai marii artiști păstrează vii,
peste timp, în memoria afectivă – sentimente, stări, de mult trăite și de tânărul din Cărbuneștii Târgu-Jiului
când a pornit prima oară să cunoască lumea.
Țin minte exact că – printre altele – mi-a spus: „Nu te băga numai în muzee, nu căuta numai lucruri
moarte, cunoaște oamenii, viața lor adevărată, descoper-o singură!”.
Bineînțeles că nu i-am urmat întocmai sfatul care era mai mult o metaforă decât un îndemn autentic.
Am fost și la muzee, și în sălile de concert, și la teatru, și în biblioteci. Dar mă gândeam tot timpul [...] că
trebuie să-l ascult, să transform metafora în eveniment, să scormonesc, să descopăr... Și a fost foarte bine.
Întâlnirile mele cu Tudor Arghezi – în vacanță și la întoarcere – au fost, din păcate, destul de puține,
dar un lucru e cert: m-au transformat, m-au maturizat, au realizat – într-un timp foarte scurt – modificarea de
calitate lăuntrică, substanțială din mine. Tot ce am învățat de atunci înainte, tot ce am acumulat, tot ce – nu
foarte spectaculos, dar sigur – am realizat, s-a adunat ca împlinire a unei obligații morale profunde față de el.
tot timpul. Și astăzi. E ca o prezență față de care nu încetez să mă definesc. Și nu pot nici măcar să-i mai
mulțumesc...
Mihaela Tonitza-Iordache, Și nu pot nici măcar să-i mai mulțumesc...,
în vol. L-am cunoscut pe Tudor Arghezi
Răspunsuri la întrebare
Răspuns de
4
Răspuns:
ca o formă de manifestare a prieteniei, a solidarității spirituale față de bunicul meu, pictorul N. N. Tonitza – să-mi acorde mie bursa Herder.
fragment din text
bafta
Alte întrebări interesante
Matematică,
8 ani în urmă
Matematică,
8 ani în urmă
Informatică,
8 ani în urmă
Limba română,
8 ani în urmă
Matematică,
8 ani în urmă
Matematică,
9 ani în urmă
Matematică,
9 ani în urmă
Matematică,
9 ani în urmă