Question

exercitiul 2 cel de sus

Answer 1

acelaşi timp, fiinţa noastră istorică îşi are rădăcina înfiptă în glia străbună. De aici tema poeziei care este, de fapt, pro­funda identitate dintre poet, popor şi patrie. Valoarea poeziei este o definiţie lirică a limbii române, care are la bază imaginea unui şirag de pietre preţioase, imagine ce sugerează valoarea cuvintelor, frumuseţea, tăria, strălucirea luminilor sensurilor ascunse în cuvinte: „Un şirag de peatră rară, /Pe moşie răvărsată”.

Limba conţine (ca un potir al conştiinţei naţionale) focul spiritului românesc: „Limba noastră-i foc, ce arde / Într’un neam, ce fără veste/ S’a trezit din somn de moarte, / Ca viteazul din poveste”. Limba, ca şi poezia, este o sinteză a spiritului naţional: „Limba noastră-i numai cântec, / Doina dorurilor noastre”, fiindcă doina şi dorul sunt specifice poporului român. Metafora „roi de fulgere” este extrem de sugestivă pentru funcţia limbii de a reda idealurile naţionale şi sociale, aspiraţia către cer, către Dumnezeu: „Roi de fulgere, ce spintec/Nouri negri, zări albastre”.

Limba este fiinţa naţională, din care poetul face parte integrantă: „Limba noastră-i graiul panii, / Când de vânt se mişcă vara /în rostirea ei bătrânii / Cu sudori sfinţit ‘au ţara”. Este graiul faptelor, care-i asigură existenţa. Prin sacrificiul permanent, prin faptele de vitejie, de muncă, ei, străbunii, au împlinit destinul naţional, au sfinţit cu sânge şi sudoare pământul ţării, fiindcă în concepţia poporului român „omul sfinţeşte locul”.

Această profundă identitate dintre poet, popor şi patrie o găsim şi în metaforele din strofa: „Limba noastră-i frunză verde/ Sbuciumul din codri veşnici/Nistrul lin, ce-n valuri pierde / Ai luceferilor sfeşnici”. Metafora-simbol „frunză verde„sugerează viaţa spirituală a poporului român şi valoarea ei este reluată de metonimia: „Sbuciumul din codri veşnici”, de simbolul Nistrului, fiindcă apa sugerează cunoaşterea, viaţa spirituală neîntreruptă a poporului român, sedimentată în limbă aşa cum apele Nistrului ascund în adâncuri lumina luceferilor.

În limba română s-au adunat, de-a lungul timpului, mărgăritarele nepreţuite ale înţelepciunii neamului nostru: „Limba noastră-s vechi izvoade /Povestiri din alte vremuri / Şi cetindu-le ‘nşirate—/Te ‘n fiori adânc şi tremuri”. în limbă este sedimentată istoria naţională ca într-o cronică, aşa cum ne sugerează metafora „vechi izvoade”,fiindcă limba este o carte vie care determină viaţa noastră lăuntrică, spiritul naţional când descoperă în el această conştiinţă naţională: „se-nfioarâ şi „tremuri”.

Limba română este sacră, fiindcă în ea se oficiază de secole cultul religios: „Limba noastră îi aleasă /Să ridice slavă ‘n ceruri, /Să ne spue ‘n hram ş-acasă / Veşnicele adevăruri”. În ea am aflat adevărul despre Dumnezeu, de aceea cuvintele ei sunt cuvinte de sărbătoare sfântă a sufletului, aşa cum este momentul unui hram, fiindcă prin ea aflăm drumul spre cer al sufletului. în limba noastră se rostesc cuvintele sfinte din cărţile sfinte, care înalţă şi înnobilează sufletul, modelându-i sensibilitatea şi frumuseţea: „Limba noastră-i limbă sfântă / Limba vechilor Cazanii / Care-o plâng şi care-o cântă / Pe la vatra lor ţăranii”.

Graiul românesc trebuie cultivat continuu. Limba este ca o fântână a conştiinţei noastre naţionale. De aceea, aşa cum o fântână trebuie curăţată, tot aşa limba trebuie cultivată şi îmbogăţită: „Ştergeţi slinul, mucegaiul/Al uitării ‘n care geme”.

Limba este bogăţia sufletului românesc, din care se poate revărsa „un potop nou de cuvinte”. Limba este un dar dumnezeiesc, ale cărui izvoare nu seacă niciodată.